între un perete și altul stă plictisită o muchie pe care se frâng colțuri. îmi imaginam tavanul îmbrățișând podeaua. hm...cum i-ar sta pământului cu cerul în brațe?
mai am o gură de cola și două alune, un loc în același fotoliu izolat pe holul...pe unde mai trec doar anii. speram să le împărțim. tu și eu.
păianjenii îmi spun că nu mai sunt copilă, nu mă mai sperie. tălpile calcă separat una în gol cealaltă pe o schiță cu amintiri.
suntem umani pentru că ne temem de moarte, dar mai ales de noi înșine. sunt inumană că nu șterg praful adunat în palme să mi le săruți por cu por.
pielea, în cele din urmă, ține de subzistență, să fii în trend. mai trist e că nu se acceptă orice tip de piele, de aceea ne coasem câte una pe sezon.
[chipuri...măști...totuna...carnaval de materie profană...junkfood]
cod al schimbului ipocrizia. hai să-ți arunc un rânjet bine fardat poate poate...principiu demonstrat:nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, dar totul se cumpără.
totuși, când eram copii, simțeam...de ce nu am face-o încă?
bucată cu bucată, frântă între palme, coala asta s-a prins...e un sărut din hârtie pentru buze din piele de sezon.
și mai am puțină cola...