Dincolo de ferestre? Plajă, plajă, plajă și-un pic de țărm. Dinspre uscat, bătaia de toacă. Dinspre mare, doar vântul și gândul. Peste toate, zvâcnind în piept, bătăile depărtării. Ei, pe cărare, la marginea nopții...

O ușă se trântește cu năduf și-o floare albă, de prun, cais și gutui, cade sub picioarele pictorului care tocmai iese cu șevaletul în spate și-un braț de cartoane. Dacă n-ai fi știut, n-ai fi ghicit că-i orb. Vezi unde te oprești, strigă el, peste umăr, înspre fereastra întredeschisă. Apoi se întoarce spre mine și mă întreabă dacă-s prieten cu Daian. Chiar prieten nu, i-am zis eu. Mi-a trimis versurile astea: “dacă numai noaptea înțeleg/ cu adevărat lumina zilei/ atunci de ce dimineața devreme/ melancolia înroșește cerul?” și mi-a cerut să-i fac portretul iubitei...

Știi de ce-l iubea izvorul pe Narcis? Pentru că-n ochii iubitori ai acestuia, izvorul își vedea toate reflexele. M-a intrebat așa, într-o doară, fără să bănuiesc că-mi întinde o cursă. Ochii îi luceau a bucurie și-a îngrijorare. A bucurie, ca după ziua întâi. Nu te-ai schimbat, îmi aruncă el provocarea. Pe ușa ce dă spre nordul tâmplei tale ai aceeași lume. La lumina lunii, trăsura mă așteaptă la colț...