Mâna stângă caută mâna dreaptă

În zgomotul asurzitor al străzii, fâșiile de zi se împodobesc în lumină. Remarci uimită cum stelele au uitat să adoarmă și cum cad încet, încet pe trupul de piatră al orașului în care tu respiri. Mâinile reci, ascunse în buzunarele goale se caută neîncetat. Împreună ele știu să vorbească, să danseze, să scrie, să coloreze, să se joace. Oare cu ce drept eu le despart? Oare cine mi-a dat voie să așez mâna stângă într-un buzunar iar pe cea dreaptă în alt buzunar? Fermoarul rece al hainei negre? Ori croitorul? Oare de ce ele nu mă ceartă? De ce se caută în tăcere? Ori poate că eu nu am văzut cum au scormonit timpul, cum au înotat în apa de la chiuvetă căutându-se, cum au zgâriat aerul încercând să sfâșie imposibilul. În timp ce merg printre siluetele gânditoare; în timp ce ochii mei caută lumina și culoarea de dincolo de vitrină, de dincolo de suflet, de dincolo de cer, de dincolo de Tine… în timp ce eu, omul, îmi deșir țesătura numită : „ Viață”, mâinile mele se caută. Uneori se găsesc, însă eu ca un neatent ce sunt le despart determinându-le să se caute în continuare… Dar oare de ce îmi dau voie să le despart, când defapt ele sunt mai puternice decât mine? De ce mă lasă să cred că sunt mai puternic, că eu pot controla voința a două mâini? Ridic din umeri, și-mi scutur gândul de întrebări. Mâna stângă se sprijină de căutarea mâinii drepte… amândouă mă lasă să cred că sunt puternic, când defapt ele sunt Forța mea ca Om. Singura dată când îmi anulează iluzia de Zeu e atunci când se găsesc în rugăciune… două gemene pioase strâns îmbrățișate în pioșenie și fericire. Atunci eu, omul, nu pot despărți nimic… atunci eu, omul, mă supun. Și totuși de ce în rest mă lasă să le despart? În zgomotul străzii mâna dreaptă o caută pe cea stângă print labirintul hainei negre