sunt aceleași cuvintele pe care ți le spun și pe care nu
e curios cum aceeași voce poate distorsiona realitatea,
o poate reclădi nefiresc în două
purtându-mă în oglinzi paralele, sfâșiată în proprie reflexie a mea

am alergat după momentul ce s-a răsucit mereu și nu m-a ajuns niciodată
cum să îți spun, copilul din mine e cuibărit în tine, s-a acoperit și ferit
cu și de lumea ta,
astăzi e frig și ninge nesăbuit, cu lacrimi metamorfozate în alb
poate e timpul să visăm și să hibernăm, foarte foarte tăcuți,
să lăsăm zăpada afară să se urce apocaliptic la cer,
cu gheare orbitoare își va acoperi clădirile
și va mușca din lumea noastră avid,
de căldură
și vis răsturnat către zi
sub pleoaple închise și grele de somn
te voi săruta
te voi săruta
sub cerul vinețiu de iarnă,

mai sper
sper că mă va salva
doar apropierea ta.