- ești un înger, cumva?
- ...nu îmi plac îngerii, sunt așa, impersonali... arată-mi unde ai văzut tu un înger zâmbind (în afară de icoane și filme și cărți). de unde știi că POT să zâmbească? și la ce le folosesc aripile? nu se pomenește nicăieri că datorită lor pot zbura. poate sunt mai ușori sau mai grei decât aerul, după plac. hm?... și încă...
- gândești prea mult. crezi că e sănătos?
- ce ai zis? vino încoace! amu ni!

trecem peste bătaia care a urmat, spun doar că totuși am ieșit cu mai puține vânătăi decât un kickboxer îndrăgostit lulea, a cărui iubită e în primul rând la un meci. apoi a golit o trusă întreagă de machiaj pe fața mea ca să mă facă să arăt... uman. cât de cât.

- ieșim la plimbare? ca să te mai răcorești.
- sunt destul de răcorită... și cu un zâmbet șugubăț începu să se îmbrace.
o admir, vai mie!
- scuze că te întrerup... ăă, de obicei faceți așa?
- cine? ce?
- voi, femeile, când sunteți... dezbrăcate. începeți să puneți pe voi întâi cizmele? nu că nu arătați sexi dar... auuuu! aau! u!
mi-a pus un picior încălțat pe piept și scormonește în el fără grabă, metodic, cu tocul-cui din dotare. am uitat să menționez, eu sunt pe covor, de unde ea tocmai s-a ridicat. nu știu ce caută. nu am nimic ascuns pe nicăieri, sunt inocent ca un prunc.
- unde vrei să ajungi cu tocul?
- îți spun când ajung... hei... nuuu!
am și eu armele mele... în spatele genunchiului se gâdilă tare. și a făcut greșeala să îmi spună asta cu ceva timp în urmă. sunt un profitor, da...
scăpat din strânsoare, mă ridic repede, până să apuce să mă pironească cu altceva, o prind de mijloc și o rotesc puțin prin aer. poc! poc! bum! vaza cu flori, veioza și trepiedul pe care e aparatul foto s-au transformat în OZN-uri (obiecte zburătoare neidentificate), apoi (gravitația, bat-o vina) în OSGR-uri (obiecte sparte greu reconoscibile). ea se uită în jur cu teamă și regret.
- vezi ce-ai făcut? lasă-mă jos.
o las... în pat. e goală. și cu cizmulițe negre. mă scurg lângă ea, cu intenții nu tocmai onorabile dar mă ciufulește ușurel cu un zâmbet, cu mâna palidă și moale, și toată vlaga îmi dispare din trup. strângându-se la pieptul meu, nu uită să mă urecheze puțin...
- aș putea să mă topesc, gângurește.
- nu te topi. mergem la plimbare.
- e ora unș’pe! noaptea!
- o oră ideală pentru așa ceva.
- e frig afară!
- te îmbraci gros. și de altfel, eu ce păzesc?
- e bau-bau!
- dragă, când mă vede se sperie...
pufni în râs, gândindu-se probabil la ceva monstruleț care o ia la goană cu coada la subțioară când mă vede, aspru ca stâncile... deși expresia „ai noștri, ca brazii”, nu mi se potrivește; ba dimpotrivă. mai degrabă să am ceva dintr-o salcie plângătoare; un pui de salcie plângătoare, mai precis.
- ai grijă de mine? parcă s-a mai înmuiat.
- promit.

afară ninge liniștit și (nu, nu arde niciun foc în sobă) e chiar frig. un motan zgribulit ne taie calea și miorlăie întrebător. mieunăm și noi, pe două voci, total asimetric. pisicul fuge înspăimântat, uitându-se scurt în urmă: oare ce prădători mai sunt și iștia?
- unde mergem?
- sus, pe deal.
- brr... vreo șansă să mă duci în brațe? uite ce frumos știu să zâmbesc...
și prinzându-se de umerii mei, mă sărută apăsat și lung. buzele îi sunt crăpate de ger, nasul rece. dar nu se compară cu toate plajele însorite ale emisferei sudice.
- ăsta a fost zâmbet? mă întreb atunci cum arată un pupic de-al tău...
- asta numai acasă pot să îți arăt, îmi face ea cu ochiul.
- ok, pofta în cui adică...
cerul pare că nu mai obosește. fulguie mărunt, interminabil. cred că toată zăpada s-a adunat aici, unde până ieri nu văzusem aproape nimic decât asfalt.
- am obosit. și mă privește plină de speranță, cu mâinile înfipte adânc în buzunarul meu drept. bine-nțeles că și-a uitat mănușile, dar nu mi-ar fi spus pentru nimic în lume să ne întoarcem. cică aduce ghinion. iar ale mele sunt prea mari, zice ea... hm.
- acușica ajungem. încă niște trepte... așa. uite o bancă.
- nu aici, mai sus. lângă soclu.
- ...
- uite și o bancă curată.
se smulse de lângă mine și se întinse pe lemnul rece.
- asta e a mea. tu - să îți cauți!
- bine... dacă vrei să îngheți singură...
m-am întors cu spatele doar de o secundă și deja e lângă mine. orice atlet ar fi gelos, cred. mă trage de mânecă, sfioasă și serioasă. o urmez, supus ochilor ei de cristal neșlefuit, care taie orice împotrivire, în orice situație.
se ghemuiește lângă mine iar eu îi iau mâinile mici într-ale mele, suflând ușor aer cald peste ele. închise ochii, afundându-se în gulerul de blană din nu-știu-ce-animal.
- mi-e frig... ia-mă în brațe.
- și când ți-am spus să te îmbraci și mai gros, nu m-ai ascultat. ar trebui să te las să îngheți... but i am kind...
- și eu... și de aia, în loc să îți cer haina, mă mulțumesc să mă ții în brațe.
și râsul ei se dezlănțui, spărgând clarul rece al nopții și vreo câteva felinare mai slabe de duh, care bombăniră în surdină.
măcar mi-a acceptat mănușile.
- ce ziceai de îngeri?
- eu? aa, ziceam că sunt... inumani. și reci.
- deci să presupun că nu ești unul dintre ei.
- nici vorbă... eu sunt un drăcușor. cu cornițe.
- nu-s de la mine!
- bine, bine... știu asta. nici nu ai îndrăzni. drăcușorii sunt ștrengari, știu să glumească, să ne facă să râdem. nu știu cine spunea că râsul îl avem de la ei...
- da, dar cu toate astea sunt răi. în Biblie cel puțin doar chestii nashpa fac.
- ți se pare că eu sunt rea?
- păi, mă duci încetișor spre pierzanie de fiecare dată când mă privești. și nu știu dacă asta e răutate sau sunt eu prea slab de... înger. ha!
- extremele se atrag... îngeraș.
- bine, împielițato...
- vrei să zici ‚îmblănito’.
- tot aia!
trei minute de ger.
- mă tot întreb, de ce a trebuit să fie șarpe...
- hăă?!
- adam și eva... pomul... șarpele...
- aha... interesant. continuă.
- de ce a trebuit să fie un șarpe? mie îmi plac șerpii. nu putea să fie un... păianjen? ăia-s urâți de tot!
- păi, șarpele personifică viclenia, parșivenia, uită-te numai la ei cum se strecoară, neauziți și ne-simțiți. iar când îi vezi, e prea târziu: fie te otrăvesc, fie te strâng până îți iese creierul pe nas.
- dar mie îmi plac...
- da... păi, abia ai spus că ești un drăcușor, așa că e normal.
- zici tu?
- nu, tu ai zis.
- no, bine... asta însă nu schimbă nimic. uită-te tu la câți șerpi buni există și câți feți-frumoși le datorează viața și cosânzenele.
- da, da. uite-l și pe pe moș crăciun...
- unde? au...
daa... un drăcușor decăzut în zăpadă, care se uită îmbufnat la mine și strâmbă din nas și parcă-parcă scoate abur pe urechi...
- hai sus. ți-au înghețat și urechile... gluga unde e?
- me and myself hate u sometimes... acasă... și mă privește ca un școlar care a luat o notă mică.
- gluga... „acasă”. mănușile... „acasă”. bine că te-am convins să nu te tunzi scurt, că acuma rămâneai și fără urechi. una cădea pe drum încoace, cealaltă la întoarcere.
- de ce faci discriminare? poate cădeau amândouă...
- of... nu am viață cu tine...
- cum să nu? „dead man walking” se aplică doar condamnaților la moarte. și nu există zombie. vreau să spun, nu de-ăia cu care ne sperie filmele de groază.
ce să mai zic... e foc și găsește replică la orice. „replici deștepte” care ne plac amândorura.
mă lasă cam des fără cuvinte, totuși. trebuie să fac mai multe rebusuri.
din nou zâmbește. cu gura, cu obrajii, cu ochii. până și mâinile ei știu să zâmbească. e conștientă că nu am nicio șansă să mă împotrivesc când face asta. știe bine... i-am spus-o chiar eu de atâtea ori, îi simt surâsul în fiecare os și în fiecare mușchi. nici sclavii antici nu erau atât de supuși, se mai răzvrăteau uneori.
se desprinse ușor de lângă mine și mă îmbie...
- hai acasă... ia stai!
- ce? uf, mi-ai rupt spatele.
- cineva a făcut aici un foc, uite...
un petec de zăpada lipsea lângă soclul statuii și o mulțime de chibrituri arse erau împrăștiate pe jos. unul încă fumega.
- oare ce au sărbătorit aici? și cine?
- gândești prea mult. crezi că...
- să nu începi... nu mai am farduri să îți repar fața din nou. mi-e dor de patul nostru cald...
e destul de mers până acasă dar suntem împreună, ca de fiecare dată. suntem doi... și noaptea ne pierde în îmbrățișarea sa rece și întunecată.

* * *
- la ce te gândești?
- la tine.
- ce frumos... mulțumesc. eu cred că am să adorm și... nu mai am chibrituri, micule prinț.
- iar eu nu mai am nimic de vânzare. aș vrea să te cuprind în brațe, chiar dacă sunt de plumb. culcă-te. am să dorm cu tine dar... e prea frig și nu ne vom mai trezi dimineață, știi asta.
- nu îmi pasă. chiar nu îmi pasă. vreau doar să fiu cu tine pentru totdeauna.
rândunelul căzu mort, cu aripile desfăcute, ca o cruce întârziată.
- sărmanul... oare ne va primi cineva sufletele înghețate? întrebă în șoaptă fetița.
și închise ochii.
- sunt sigur... și glasul statuii tremură.
- măcar de dragul tău...

2008.01.02