Singurul lucru de care vreau să scap este să uit de natura umană paternă; ce atârnă deasupra mea, de o bucată infinită de timp – dar finită în pasul prezentului viitor, gândit.

Credința în sinele rătăcitor prin lumea ideilor și palpabilului, o regăsesc la fiecare secundă ucisă sub tălpile conștiinței.

Lupta dintre bine și rău, lumină și întuneric, limitat și infinit, încep să-și piardă noțiunea, vizualizarea în metafizica pură a ideilor.

Relativitatea se combină cu absolutul doar atunci când absolutul nu îți mai oferă nici o plăcere, nici o șansă; și de aceea, singura ispită poate fi doar necunoscutul ce poate urma. Toate acestea doar printr-o clarviziune a diferitelor fapte viitoare. Iar dacă vei lenevi aștepând ca toate aceste lucruri să se întâmple, vei constata că în jurul tău au crescut niște rădăcini ale indiferenței, care ți-au pus piedică și nu te mai lasă să te ridici.

Totul poate fi atât de ciudat. Când te gândești că azi ești cum nu ai putea fi vreodată iar în următoarele secunde lucrurile pot lua o întorsătură atât de radicală (încât să-ți schimbe toate ideile și toate gândurile), treci instantaneu pe o altă cale. Cu alte cuvinte, schimbi macazul spre o altă idealizare, spre un nou început.

Natura umană e un haos atât de plăcut, încât uneori îți vei da seama că liniștea sufletească o vei găsi în dezordinea gândurilor.

Schematica păcatului se desfășoară în momentul de față diferit de șablonul clasic. Apar noi factori de care se ține cont, dar rezultatul este același - nu mai ai cum remedia ceva odată distrus.

Clipele se scurg și nu se mai întorc vreodată, ura merge la pas rezonând cu mila, și de aici iertarea se cuvine dreaptă.

Probabil, cândva, toate aceste gânduri vor fi șterse de conștiința prea plină de tâmpenii care nu fac altceva decât să ne epuizeze psihic și implicit fizic.

Voi lăsa timpul să măture urmele adânci ale suferinței.