Așa cum foarte frumos afirmă părintele D. Stăniloae, timpul este intervalul dintre apelul la iubire al lui Dumnezeu și răspunsul nostru. Deci timpul depinde și de Dumnezeu, ca persoana activă, dar și de noi, ca persoane răspunzătoare. În consecință timpul este o curgere obiectivă. I. Kant greșea când afirma că timpul este ceva subiectiv. Este de neconceput existența timpului în singurătate, în izolare.
Timpul este făcut pentru a fi depășit în eternitate, el este dat pentru creșterea noastră spirituală. El aparține mai mult acestei vieți, și se transformă în eternitate, transformare care atunci va fi instantanee și necontenită.
Astfel există un timp al libertății noastre, nimeni neputându-ne obliga să răspundem pozitiv chemării lui Dumnezeu. Putem fie să- L iubim, fie să fim surzi la dragostea Lui.
Este clar că pentru cei ce răspund pozitiv la iubirea divină timpul libertății nu se va suprima în viața de apoi, ci se va transfigura într-un supratimp al libertății. Credința greșită că dincolo vom dispărea ca persoane, contopindu-ne în dumnezeu sau într-o esență divină, îi face pe unii, poate, să răspundă negativ, dur, la iubirea propusă de Dumnezeu, gândind că astfel își vor păstra distinctă persoana. Ori, această gândire este cât se poate de falsă.
În Îmărăția Cerurilor răspunsul nostru la apelul lui Dumnezeu la iubire, va fi instantaneu, ca un râu la gurile de vărsare în mare, cu o vărsare continuă. Aceasta și datorită exercițiului atenției și răbdării neîncetate, practicate încă din această viață, pe cât posibil și la nivelul fiecăruia de înțelegere și faptă, asemănător oarecum cu eforturile celor sfinți. Astfel, dincolo nu va mai exista vreme să te gândești la ale tale, viața transformându-se într-o totală lepădare de sine. Timpul libertății își sfârșește astfel rolul său de liant între noi și Hristos, absorbindu-se în veșnicie.
În iad, timpul este înghițit de golul lăuntric al neputinței de a mai răspunde chemării lui Dumnezeu, o neputință cu adânci rădăcini în trecutul istoric.
Dumnezeu este iubire, așa cum spune Sfântul Ioan Teologul, El nu poate uita o persoană odată ce a creat-o. Nu se poate debarasa de ea. Nu poate izola de El pe nimeni, El fiind pretutindeni. Iubirea lui însă negăsind loc in cei răi, se transformă într-un zid de care tot încerci să te ferești neputând niciodată scăpa. În loc de comuniune iubirea Lui Dumnezeu devine luptă brutală și fățișă. Timpul apare astfel pentru cei egoiști și centrați pe problemele proprii, ca ceva presant și insuportabil, încă de la început.
Presupunând că începutul, sau timpul și spațiul vieții acesteia reprezintă oarecum un potențial câmp de manevră prin exercitarea opțiunii de a răspunde sau nu iubirii Lui Dumnezeu. Fără consecințe pe timp limitat, având posibilitatea răzgândirii, și astfel a întăririi în opțiune. În acest caz iubirea divină nu se manifestă plenar. Nu inundă desăvârșit, ca în veșnicie. Este ca în Rai. Dumnezeu este plecat de lângă Adam și Eva, astfel că ei au posibilitatea „mâncării sau nu din măr”.