În căutarea spiritului pierdut

“Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri…” de Julia Maria Cristea

“Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/ Decât un nume, adunat pe-o carte/ În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei, până la tine/ Prin râpi și gropi adânci,/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Și care, tânăr, să le urci, te-așteaptă,/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”. Așa își începea domnul Tudor Arghezi poemul “Testament”. O treaptă este și cartea doamnei Julia Maria Cristea, “Sărbători, tradiții, ritualuri,mituri” . O treaptă pentru un copil. Așa cum cartea, treaptă pentru un copil, este ea însăși, un copil. Crescut cu ore lungi de învățătură. De studiu. De lectură a altor cărți. De gânduri. De întrebări. Și răspunsuri.
Iată ce scrie în prefața cărții domnul Ion Ghinoiu: “ …o populație care are anumite credințe, convingeri, concepții, și trăiește în conformitate cu acestea, chiar dacă astăzi ni se par false, absurde, arierate, este superioară unei populații care ar deține toate adevărurile din lume, dar nu ar crede în ele, nu le-ar trăi, și nu le-ar respecta”. Într-adevăr, citind capitole ale cărții, am avut sentimentul bizar al alunecării abrupte, din modernitatea și confortul lumii contemporane, într-o lume fantastică, în care superstițiile, panteismul, ritualurile păgâne, îmi copleșeau săracele cunoștințe creștine, de la care încercam, și încerc, să găsesc o busolă prin jungla civilizației de azi. Elementul comun, totuși, constă în aceea că, în peisajul tradițiilor poporului roman, alături de tradițiile altor popoare ( căci cartea doamnei Julia Maria Cristea oferă o enciclopedie culturală a mai multor civilizații și popoare ), oamenii lumilor și culturilor descrise credeau cu tărie în spirite, în duhuri, le închinau acestora ritualuri specifice, le înglobau în calendarele existenței cu naturalețe, firesc, și armonie. Așa cum cititorul atent poate numi cu ușurință superstiție elementele tradiționale ale culturii arhaice, un cititor al timpurilor arhaice ar numi superstiție, relativ la cultura cuvilizațiilor de azi – cultul materialismului din care spiritualul, spiritele, și duhurile, au fost eviscerate, din care zeii au fost aneantizați, în numele progresului material. Dar dacă duhurile și spiritele există, dacă viața noastră este o transhumanță către o lume pur spirituală, cine se înșeală? Culturile arhaice, sau cultura eviscerată de spirite, modernă?
Revenim, astfel, la celebrul pariu pe care filozoful Blaise Pascal ( între altele, și inventatorul ruletei ) l-a oferit contemporanilor săi, și lumii: Pariați că Dumnezeu există ! Dacă nu există, nu veți avea nimic de pierdut! Dacă există, aveți totul de câștigat! Se pare că, în această lumină, predecesorii noștri, chiar fără să-l cunoască pe Dumnezeu, personal, aveau o credință, o intuiție a credinței, și , mai mult ca sigur, o intuiție bazată și pe experiență, și experiențe, mult mai profunde.
Și apoi, de ce să etichetez rapid - cu gândul înșelător, poate, la duhovnicii de renume ai ortodoxismului - credințele populare ale poporului roman precreștin, drept superstiții? Apostolul Pavel, purtându-și apostolatul prin Grecia, le-a vorbit grecilor astfel: Nobili greci, vizitând unul din mormintele cimitirelor voastre, am întâlnit scris pe unul dintre ele următoarea inscripție: Dumnezeului necunoscut. Pe acest Dumnezeu, pe care voi nu îl cunoașteți, am venit să vi-l fac cunoscut. Câte dintre ritualurile, datinile, tradițiile, sărbătorile, miturile, poporului român, nu se adresează aceluiași Dumnezeu necunoscut, descoperit prin cumințenia vieții, frăția cu natura, respectarea cu sfințenie a ciclurilor ei de viață?
Cartea doamnei Julia Maria Cristea descoperă frumusețea și credințele unei lumi de “râpi și gropi adânci”, “suite de bătrâni”, de strămoșii noștri, cu adevărat, pe brânci. Este lumea bucuriei lor, a victoriilor lor, sărbătorite cu armele spiritului.
“De la tatăl meu am auzit atât de multe”, scrie doamna Julia Maria Cristea. “cânta minunat și de bucurie și de jale” ( Întristează-te cu cei ce plâng, bucură-te cu cei ce se bucură). “Doinele lui îți rupeau sufletul și, deși eram copil, plângeam de emoție, căci pe atunci nu știam ce înseamnă tristețea. Nimeni ca el nu trăia atât de intens pricesnele pe care le cânta în biserica Casa Domnului din Blaj, unde și acum există lângă altar, strana pe care e pusă o plăcuță de alamă cu numele familiei – Dr. Av. Constantin Dinu Olteanu.
Au trecut zeci de ani de atunci și tot îmi amintesc cuvintele celei mai frumoase Pricesne, care mi-a ramas pe retina sufletului ca un adevărat îndreptar de viață. O redau aici, deoarece nu cred că există un ardelean, care să nu fi auzit această adevărată odă, înălțată Domnului:”Spune-mi mie Doamne, ce este omul/ Pe fața pământului/ Praf și pulbere/ care-l bat vânturile/ Iară sufletul/ Este numai o scântea/ Doamne, Doamne, înaintea ta.”
“Sunt tradiții pe care le-am cunoscut, ori văzute și trăite, ori povestite de tatăl meu, cu tristețe și nostalgie că “vremurile s-au schimbat” și s-au uitat datinile străbune, care ne definesc ca națiune. “Ne pierdem rădăcinile – spunea el ( tatăl meu ) – și un popor fără rădăcini, ajunge să fie precum ciulinii, duși de vânt pe coclauri”.
Peste trecerea inexorabilă a timpului, poetul Tudor Arghezi își continuă Testamentul, așa cum doamna Julia Maria Cristea ne amintește - cu eleganță a scrisului, documentare, și miez - tradițiile, ritualurile, obiceiurile, miturile: “Ca să schimbăm acum, întâia oară/ sapa-n condei, și brazda-n călimară/ Bătrânii-au adunat, printre plăvani/ Sudoarea muncii sutelor de ani/ Din graiul lor, cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Și leagăne urmașilor stăpâni/ Și frământate, mii de săptămâni/ Le-am prefăcut în versuri și-n coroane/ Făcui din zdrențe muguri și icoane/ Veninul strâns, l-am preschimbat în miere/ Lăsând întreagă dulcea lui putere…/ Slova de foc și slova făurită/Împărechiate-n carte se mărită,/Ca fierul cald îmbrățișat în clește./Robul a scris-o, Domnul o citește,/Făr-a cunoaște că-n adâncul ei/Zace mânia bunilor mei.”
Din aceeași matcă, din Chișinău, domnul Andrei Vartic pune corola de lumini spiritualității românești: „Nici un mușchi de pe fața luminată a bardului de la Mircești ( Vasile Alecsandri) nu s-a clintit a umilință intelectuală atunci când prezenta la Paris „Miorița”, „Toma Alimoș” sau „Monastirea Argeșului”. Revenea apoi în Þară și raporta cu mândrie: România nu este o fundătură a Europei, ci o capitală a ei.”

31 ianuarie 2008