Să posed această narațiune cum aș poseda o femeie. O femeie sălbatică. Un cal nărăvaș. O, cât de mult nu mai vreau lecturi cuminți, scrieri domoale care să țese în jurul meu o pânză, un cocoloș tranchilizant al adevăratelor mele simțiri, emoții; care să-mi adoarmă carnea, să mă transforme într-un cățeluș de pluș, care..., care... Ce mai contează. Căci de acolo mi se trag toate, din seva aceea comodă. Vreau lecturi care să mă cutremure, să mă zguduie, să mă plesnească peste față, peste mâini cu o putere de fulger, peste degete, peste genunchi. Așa să mă simt. Asta vreau. Vreau sălbăticie. Lecturi care să mă arunce de pe un pisc pe altul, să mă înalțe și să mă coboare, să șuteze cu mine, să mă bruscheze în nămol, să mă electrocuteze, să mă izbească cu capul de pereți, de cuvinte. Vreau experiențe. Experiențe la limită. Experiența înainte de toate! Carnea aceasta care să mă facă să tremur deasupra tastaturii, cărții. Oasele să-mi scrâșnească. Venele să mi se îndoaie-dezdoaie. Tălpile să-mi ardă. Pieleea să mi crape. Creierii să-mi țipe ca pescărușii pe o mare dezlănțuită. Și toate acestea pentru o deschidere către înțelesurile ultime.