Ne naștem împotriva voinței noastre și murim împotriva voinței noastre...în pauza dintre cele două, trăim sau încercăm să trăim. Încercam să fim fericiți, încercăm să ne bucuram de soare, de zâmbetele copiilor, de cântecul păsărilor, de tot ce ne înconjoară; visăm și sperăm, ne dorim. Adesea ne simțim atrași de mirajul creat de cei ce vor să placă, aidoma fluturilor atrași de lumină și de foarte multe ori, ne ardem aripile speranței ce ne poartă către lumina creata de ei, aidoma fluturilor. Ce ne mai rămâne??? Un vis numit deșertăciune, un suflet gol și pustiit, o lacrimă amară ce coboară încet pe obraz. Ne simțim goi, fără de sentimente parcă, fără de voința de a merge mai departe; apare eterna întrebare: de ce oare???
De ce ni se întâmplă nouă, de ce mereu există tristețe??? Răspunsul pare extrem de simplu: nu ai ales ceea ce îți trebuia. De unde să știi exact ce îți trebuie? De unde să știi că acel pe care l-ai cunoscut, nu va fi călăul tău??? Călăul sufletului și al sentimentelor tale??? Nu ai de unde să știi și încerci. Iar încercarea duce inevitabil la ceva mult mai profund, la trăiri puternice, ce fără să știi te vor arde, asemenea unei vâlvătăi, lăsând din vârtejul trăirilor și sentimentelor tale, un morman de cenușă. Întinzi încet mâna către călăul tău, parcă implorând iertare; cu o privire plină de durere cercetezi în adâncul privirii lui, sperând să vezi o urmă de bunătate sau de milă, dar nu vezi decât răceală, nepăsare...tăcere.
Am plecat încet privirea, mâna întinsă a căzut încet pe lângă trup, e prea târziu. Se lasă noaptea în sufletul ce mai păstra o fărâmă de speranță, totul e rece, iarna, frigul...unde e oare primăvara????
Nu se mai aude decât strigătul rece al iernii!