Doleanță
„Nu vrei să te joci de-a orbul printre hamurile vieții?” Reproduci piruetele pe care le-ai visat tatuate aseară în cretă. Sticla de ceai verde zace uitată pe podea în timp ce-ți consulți inima să vezi dacă e revoluționară sau supusă. Tăcere… pentru ce? Îți târâi picioarele pe pavajul umed și bați din poartă în poartă, din fereastră în fereastră, din poveste în poveste… „E cineva?” Te oprești pe un balcon de ou Kinder unde lumea e redusă la ambalaje liliput și arome. Lumina difuză îți schițează chipul în timp ce mâna dreaptă îți imprimă trăsăturile pe pânză. E proaspăt achiziționată… nu e miniatură, e reală, moale, palpabilă, asemănătoare aerului. Te miști mecanic, împrumutând gesturile unei păpuși chinezești la care creier e o cheie uriașă… nu se oferă nimeni să-și ridice bagheta și din Pinochio să devii o ființă? Bați din literă în literă, din virgulă în virgulă în timp ce rostești o doleanță. Doar azi creta să fie pământ, acuarela să fie cer, pensula să devină un pom proaspăt însurat cu esența universului, creionul să fie prima cărămidă pentru căminul tău, colile nud să fie lenjeria de pat spălată și uitată în brațele cerului… mecanic te joci cu timpul, iar secunda preface colivia de aur într-un acvariu învelit în feericul mării prin care se plimbă un peștișor curcubeu… Îți târâi balerinii negri prin firele de calciu ros de coada de castor a unei reclame devenită beznă. „ Să fie lumină!” Și smoala de pe picioarele tale fuge cât mai departe de ea însăși. Privești partitura din brațele răsăritului… zâmbești… întorci pagina, trasezi același moto… și o altă vorbă, una nouă, un altceva… „ Nu vrei să te joci de-a orbul prinre hamurile vieții!”