"Ne-a chinuit pana acum vremea asta nenorocita, si acum, cand parca e mai bine, imi pare ca ne chinuie si mai tare, nu crezi?" intreba cu un aer de indiferenta, incercand sa impinga trapa greoaie. Intr-adevar, avea dreptate, vedea si ea, la fel de bine, cum toata culoarea lumii se ghemuia acum in noi - o protejam cu sfintenie (de ea insasi).

"Pentru noi si pentru toti oamenii care deschid trape de fier in seara asta." ii raspund, zambind cu subinteles.

"Ai luat sampania?"

"Luat!" si ridic sticla, ciocnind in aer cu un sentiment victorios, declansat fara motiv...

Ne-am indreptat amandoua spre margine, nici prea mult, nici prea putin, sa nu cumva sa ne provocam fobiile. Aerul ne sugruma obrajii, pravalindu-se infiorat peste blocurile cenusii, peste linistea noastra. Ne-am atarnat talpile de margine, atintindu-ne privirile spre blocul de alaturi unde o gloata de pustani ametiti urlau de mama focului, ridicandu-si paharele de tarie, cumparata de la alti pustani mai afaceristi decat ei.

"Uita-te doar, imi spune, cu o oarecare tristete in ochi, uite ce ocazie pierd, bietii."

(Zambesc) "Sunt ca artificiile, pare-mi-se. Au toata puterea din lume in seri ca asta, dar se epuizeaza repede - atrag priviri, fac zgomot, dar dupa toate astea, tot nu ajung pe pamant. Nu ating nimic din ce e aici, nu vor atinge niciodata..."

"Desfa sampania!"

"Pune mainile la urechi!" ( desfac)

"Da-mi sticla."

"Nu fi parsiva."

Se scurg minute...Sunetele se sparg de sticla ca niste baloane de sapun, facand ceata fina sa pulseze sub scancete stinse si mici explozii fulgeratoare ale petardelor vechi de 2 ani.

"Cum crezi c-o sa te simti dimineata?" ma intreba, luand o gura de alcool.

"Prost. raspund senina. Dezgustata, mahmura de tristete, secatuita ...Tocmai de-asta o sa vin tot aici si la anu` . (radem amandoua) Paseaza."

.....

"Ti-am spus ca trebuia sa luam doua" (si imping mainile in buzunare)

"Uite...