DIN EXPEDIENTELE(*) UNUI ȘOMER AL LITERATURII UNIVERSALE

“Poeme americane” – de Marian Barbu

“Oamenii învățati, dar fără talent propriu” – scria Mihai Eminescu, “mi-i închipuiesc ca o sală întunecată, cu o ușă de intrare, și una de ieșire. Ideile străine intră pe o ușă, trec prin întunericul sălii, și ies prin cealaltă, indiferente, sigure, și reci. Capul unui om de talent este ca o sală iluminata, cu pereți și oglinzi”.
Cuvintele mari fac oamenii rari, al căror cap este “o sală iluminată, cu pereți, și oglinzi”, oameni mici. De aceea, la apariția volumului “Poeme americane”, al domnului Barbu Marian, transcriem cuvântul introductiv al Domniei Sale, pentru a păstra mărimea naturală a Profesorului:

“În loc de polemică, un PRO DOMO

Modelarea gândirii și a comportamentului scriitorului în funcție de realitatea înconjurătoare a devenit o axiomă a timpurilor moderne. Căci cunoașterea, prin grupa primară de simțuri, prioritar fiind văzul, a condus pe scriitori să-și activeze imaginația fie spre în sus, ca pe o desprindere de sine, dar mai ales, spre în jos, care se poate traduce prin acel clasic cunoaște-te pe tine însuți. Mai relaxat, prin comparație, cu alții.
Pentru ultima subliniere, modernilor le-a venit în ajutor călătoria. Pusă sub semnul rațiunii, al lucidității, aceasta, în cazul poeților, a trecut dincolo de imaginea afectivă a turistului propriu-zis, determinând semnificații pline de miez, încât unii nu s-au sfiit, în Franța și Japonia, să scrie texte ductile despre “călătorie în jurul camerei mele” ori “amintiri dintr-o pernă”!
În alți termeni, poetul își poate redresa opțiunile scriind nu numai la persoana întâi, ci și la a treia. Iliada și Odiseea au revenit în forța analizelor de top, atunci când s-au adus în dezbatere începuturile… modernității.
Oricât ar părea de oțios pentru anumiți confrați, depund mărturie că atât Decameronul lui Boccacio, cât și Faust-ul lui Goethe se cuvine să fie atașate ca modele funcționale în cadrul dezbaterilor despre modernitate, moderni și modernism. De data aceasta, nu în sensul unei cronologii a încastrării în concept(e), ci a aplicării acelei camere circulare, impusă cândva de W.C. Booth.
Așadar, în toate aceste speculate paranteze, menite să drapeze o motivație la actuala culegere de Poeme americane, e bine să se rețină că dominanta contemporană (dar nu unică!) a inspirației poetului – nu numai român! – se afirmă cu insistență, uneori tiranic, prin ceea ce numim zilnic comparație.
Poposind de-a lungul anilor în America de Nord – USA și Canada - , cu nenumărate călătorii “în sus” și “în jos”, de la epicentrele Chicago și Montreal, dincolo de ceea ce înregistram alături de “ai casei”, urmăream circuitul de carte în biblioteci și librării, fluxul sau refluxul cititorilor. Rămâne de domeniul paradoxului să vezi spații cuceritoare pentru expunerea cărților, organizarea acestora sub impulsul celor mai neașteptate moduri, iar serviciile oferite solicitanților – cititori te uimesc prin nonșalanță și diversitate. Nu mai dezvolt un subiect atât de sensibil al împrumuturilor de carte, care se realizează civilizat chiar și pe calea internetului.
Dacă în multele săli de lectură, există cititori – de toate vârstele, de toate rasele și de toate sexele – în schimb, în librării, puțină lume se perindă, din care se recrutează și mai puțini cumpărători. Înclin să scriu că virtualii cititori – și cei mai mulți – se găsesc în biblioteci. Cea mai diversă și palpitantă fluctuație de cititori, din librării!, am întâlnit-o în Quebec, într-o locație deloc impunătoare, dar cu interioare aranjate după standarde de utilitate imediată. Nu departe de Muzeul Americii Franceze, călători sau localnici răsfoiau și volume de poezii apărute recent la Paris.
Circuitul rapid de carte înlătură monotonia localistă, egoismul auctorial, atât de înrădăcinat la români, până la idolatrie. De aceea, în volumul anterior, Oglinzile din Chicago (2006), am transferat o modalitate a imaginarului american, în spațiul limbii române, explorându-i astfel nenumărate potențe de comunicare. Stilistica folosită acoperea un concret trăit, un cotidian receptat la fața locului.
În actualul volum, intitulat simplu – Poeme americane – am continuat exprimarea de directivitate într-un panoramic epico-liric, ale cărui registre morfo-sintactice ne domină atât genetic, cât și în devenirea noastră intelectuală. Într-un anume fel, întregul volum poate fi socotit și o formă de polemică, purtată cu toți aceia, care exacerbează “occidentalismele”, venite de peste ocean. Când de fapt, ceea ce este acum… acolo, într-o despletire fără perdea a concretului, a cotidianului, nu se găsea în Europa nici cu câteva milenii înainte de momentul actual. Vorba lui Eminescu: Totuși este trist în lume!
Eu cred că limba română și-a dezvoltat mereu semnele de floare albastră, pe care o poartă “ai noștri”, indiferent unde locuiesc pe globul pământesc, încă mișcător; că vremea poeziei se complinește prin anotimpuri cu poemele, ambele forme de comunicare fiind înregistrate sororal sub semnul zodiacal de… Gemeni.
Pe de altă parte, explozia de date științifice și tehnice – răspândite în practica întregii lumi din America de Nord – unele cu finalități faste și nefaste, - are în mod deliberat nevoie de Literatură. Ori ca ea să se afirme, procesul cunoașterii trebuie să-și lărgească în permanență orizontul stilistic. Practic, modernitatea limbii române se realizează prin asimilare creativă, deoarece, fondul lexical de bază al acesteia îi permite să fie elastică. Fie și atunci când este vizată înțelegerea imediată, conducătoare de semnificații și simboluri.

Autorul”

“BUNÃ SEARA, DULCE CASIERIÞÃ

În conglomeratul de limbi deslegate ale pământului –
Doar spectacolul de rock-and-rol fusese îndelung aplaudat.
Noi vorbeam stupid de europenește –amestecam româna
Cu franceza, cu italiana – ba, cu limba rusă.
Nu eram din Europa de Est?
Rău de gură – de, critic literar! –
Am admirat capul superb al unei grăsane.
Peiorația a fost auzită de o tânără
Ce m-a apostrofat peste umăr:
Vă mai aștept la magazin
Să mai aud și limba neaoșă a bunicilor mei!
Rușine, laudă, biletul la control, cum să-ți spun Tudore,
Tu care deschizi poarta zilelor mele de sărbătoare?!
Și mă înveți să tac
Dacă vreau să fiu contabilul propriilor mele cuvinte.
Stau de mai multă vreme în America.
Iar dacă ar trebui să și rămân – feri-mă, Doamne! –
Prima regulă, principiu, îndemn, deloc socratic –
S-ar reduce la ceea ce obișnuit se zice egoism.
Sau mai pe românește, greu traductibil, nesimțire.
N-aș putea spune dacă, muncind,
Mi-aș duce până la capăt,
Până la însușire ori tatuaj psihic un asemenea gând!
Dacă aici, datoria primează,
Pentru mine, cuvântul e datoria!
Pe când libertatea de a-l rosti vine de la Eminescu,
Când cauți adevărul.
Despre poet, fata de la magazin
Nu mai știe nimic.
Auzise de o scriere care se chema “Luceafărul”.
Prea puțin, i-am zis, spunându-i,
În timp ce–mi trecea prețul cumpărăturilor
Prin compostorul casei.
I-am oferit câteva titluri de alte poezii,
Majoritatea de dragoste.
- Nu mă interesează, dar îmi place cum reciți. Ești actor?
- Sunt șomer al limbii române.
- N-am auzit de așa ceva. Și primești bani?
Am tăcut.
Și mi-am adus aminte
De clandestinitatea lui Pytagora din Sicilia.


INDETERMINARI

Cum să te numesc eu cetățean adoptiv
Pe tine, monstrule de Chicago, oraș visat înaintea altora.
Când sunt european și pe deasupra
Antreprenor de cuvinte din toate limbile pământului?
Cum, când Sandburg, fiu natural din Illinois,
Ca și tine, deși nu ești capitala statului,
Þi-a compus o listă cu determinări neaoșe, oacheșe,
Pe când trăia (1878-1967), el infanteristul,
El organizatorul Social Democratic Party?
Iar în 1916, ți-a dedicate Chicago Poems?
Apoi, bucurându-se de Þara dintre Oceane,
A nemurit-o cu un salut mitic –
Good Morning, America (1928).
Și totuși, eu, europeanul, îți transcriu
Câteva determinări – pe care nu le cred decât în parte:
“Măcelar al lumii”, “Făurar de scule”, “Hambar de grâu”,
“Orașul umerilor mari”, “Furtunos, vânjos, gălăgios”.
Eu te gasesc în 2007 doar “Orașul umerilor mari”.
Restul determinărilor s-au pierdut sub clarul
Năbădăios al capitalului. Acesta este targetul
Și circuit închis. Supapa pentru aerisire
Vine de la japonezi și chinezi. Asiații își fac case aici.
Râd ca și când n-ar fi apropiați de fotografia de ieri.
Monstrule, azi nu mai strivești pe nimeni,
Nici barem prin muncă.
Străinii s-au specializat repede în business de capital,
De imobiliare, de insurance și altele.
Polonezii sunt la modă, ca și când ar fi
La Varșovia, Cracovia, ori Gdansk. Fac naveta.
Plictisindu-se, își cumpără case în zonele de prerie.
Sunt negustori de toate, fără munci agricole.
Acestea nici nu prea mai au unde să existe.
Terenurile sunt pentru case – zeci, sute,
În construcții, 24 de ore sunt prea puține
Pentru bani. Știu mai bine contabilii.
Vai și băncile – administratori calmi, rapace.
Așa că, domnule Carl Sandburg,
Grija pentru ziua de mâine cade nu pe muncă
Doar pe bani, pe dolari.
Ceea ce numeai Dumneata “inima poporului”,
Azi a evoluat spre “sufletul dolarului”.

* * *
Tinere oraș american, poți cânta
Împotriva tuturor, a pustietății din prerie,
Care mai există în panouri răzlețe și în filme.
Așa că îmi pun deoparte cuvintele mele –
Copleșitoare de cultură și întrebări.”



(*) (DEX) expedient - mijloc ingenios de a o scoate la capăt ( de a face față unei dificultăți = (aici, vieți) ) = aici, a trăi (aproape) fără bani, dăruind cărți altor oameni - șomeri sau nababi (aici, cu slujbe)

21 februarie 2008