M-am trezit in cu zori cu bucuria in inimă și cu gândul unui nou inceput.Am sărutat crinul ce tocmai a înflorit dăruindu-mi două flori delicate,de Ziua Femeii, ca o răsplată a gestului meu frumos de a-l îngriji cum se cuvine ,pe timpul iernii.Apoi mi-am băut cafeau aburindă ce răspândea o aromă senzuală în tot apartamentul.In timp ce-mi savuram cafeaua, mi-am făcut planul aventurii ce tocmai urma sa inceapă.In aceasta zi specială-ziua femeii,vreau să cutreier cateva străduțe vechi ale Constanței,apoi să-i dau binețe,poetului- exilat,Ovidiu ,să salut marea și să meditez,preț de cateva clipe,la picioarele lui Eminescu.E ca un fel de binecuvântare de care am nevoie .
Marea este simbol al matricei existenței noastre.In mare a apărut viața,marea e echivalentul uterului matern dar și simbol al inconștientului colectiv.
Fără grabă am coborat 4 etaje îndreptându-mă spre parcul de la gară unde ,ascunsă sub coroanele castanilor,se află o bisericuță,loc de închinaciune și reflecție..Soarele se strecoară printre ramuri dând o imagine de mister locului ce înconjoară bisericuța.Mireasma primăverii este pătrunzătoare, o simfonie de parfumuri ce se îmbrățișează într-un sărut tainic cu paleta de culori primăvăratice :verdele crud al mugurilor,salba de flori galbene din tufișurile de alături,parfumul sărat al brizei ce adie dinspre mare,mirosul de iarbă strivită..Un cățel pufos m-a întâmpinat pe alee , lătrând vesel molipsindu-mă și pe mine cu bucuria sa.Alergând in fața mea pe cărare și, lătrând la vrăbiile ce se ciorovăiau in tufișuri, m-a însoțit până la ușa bisericuței postându-se la intrare. Ușile mari din lemn masiv, sculptate într-un stil necunoscut mie, erau ca niște străjeri ai paradisului.
Cu sfială ,am pășit in bisericuța din lemn, impodobită cu icoane ,uitate de timp ,dăruite de oamenii locului sau de călugarii din zonă , ce dau strălucire si intimitate micului lăcaș. Zumzetul vocilor din împreujurul ei, devenea o muzică ușoară si lină în inima micuței bisericuțe. Mirosul lemnului si a vopselei câtorva icoane mai noi , lumina firavă și vioaie a soarelui ce pătrundea prin ferestrele împodobite cu vitralii, te umplea de senzația de "acasă".Dupa ce mi-am spus rugăciunea, la icoana făcătoare de minuni ,am părăsit bisericuța cu inima ușoara, traversând bulevardul,luând-o in jos,pe "Traian".Am trecut pe langă Muzeul Marinei apoi am mers pe faleză unde, zeci de constănțeni, se relaxau privind valurile neliniștite și zborul pescărușilor pe cerul azuriu acoperit cu fuioare de nori pufoși.M-am îndreptat spre pietrele de pe plajă așezându-mă pe una dintre ele.Þineam ochii închiși...
Vântul răcoros imi biciuia fața,valurile loveau țărmul spărgându-se in mii de stropi scânteietori.
Pășeam pe nisipul rece al plajei strivind sub tălpi scoicile aduse de valuri.Îmi doream ,ca valul acela sălbatic si verde, să-mi spele tristețile adunate in căușul inimii ...
Ascultam șoaptele mării care-mi vorbeau de vechii corăbieri ce i-au traversat apele,de doruri nestinse,de iubirea sirenelor și cantecele lor pline de vraja...

Soarele nu-l mai prindeam în priviri – totul se rezuma la nisip,stabilopozi,valuri și la fâșia de lumină ce mi se strecura printre gene.Lumină ce părea că atunci se năștea,odată cu noul început din viața mea. Umbrele deveneau tot mai șterse, lăsând parcă locul unei perle sau unui fir de iarbă ce se ridica încet, scuturând grăunții de nisip.
Aburii căpătau și ei, prin lumina Soarelui, irizații amețitoare... Umbrele dispăruseră, locul lor fiind luat de un firicel albastru- fată morgană plutind peste ape,vrăjind corăbierii ce se incumetă sa călăreasca bidiviii nărăvași ai mărilor.
Cațiva stropi reci si țipătul unui pescăruș m-au trezit din visare...
E 8 martie,ziua femeii,un nou început!La mulți ani!