A scrie epigrame nu-i deloc un lucru ușor. Este, poate, genul literar cel mai pretențios. Și unul care presupune calități intelectuale și literare nenumărate. În primul rând, să fii un fin observator al firii omenești și al lumii sale, să ai simțul umorului, să iubești nespus de mult oamenii, să ai putere de sinteză, să fii ironic fără a eșua în vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum de cuvinte, și câte alte asemenea însușiri!
Lumea întreagă e scena pe care se desfășoară acest spectacol al cuvântului încărcat cu tensiune și semnificație maxime, pregătit pentru a corecta ființa umană și pentru a însănătoși lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel de mare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată de spiritul ironic și satiric se sfârșește și cuvântul tămăduitor.
Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lume perfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în cel mai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omului care și el devenise nou și multilateral. Reîntoarcerea epigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armă eficientă împotriva răului din noi și dintre noi, s-a produs triumfal, Fiindcă omul a rămas acea ființă imperfectă, fascinantă și imprevizibilă care mereu încearcă să se autodepășească, care tinde spre perfecțiune, ca măsuri ale unei ființe ideale. Printre floretiștii aceștia se află, desigur, epigramiștii care și-au reluat locul în cultura română contemporană.
Ne-a oferit prilejul de-a spune aceste cuvinte antologia numită simplu „Epigrame” (Ed.Anamarol, București, 2007) de Sorin Olariu, cu o copertă a cunoscutului umorist Ștefan Popa Popas. Avem de-a face, prin urmare, cu o selecție de autor, catrenele fiind așezate în patru cicluri, din patru volume: „Glume noi din diaspora pe-nțelesul tuturora” (Ed. Marineasa, Timișoara, 2006, cu o copertă de Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică dar furnică” (Ed. Marineasa, Timișoara, 2003, coperta de Ștefan Popa Popas, prefață de George Corbu); „Urzici pentru mari și mici” (Ed. Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic, prefață de George Corbu); „Vând epigrame și catrene la standarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefață de Sorin Olariu). Ca orice antologie de autor, și aceasta este supusă unui subiectivism hotărâtor: așa s-a închegat imagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu. Cum anume? Haideți să cercetăm împreună.
Nu știu dacă autorul a voit, prin așezarea ciclurilor scrise în timp, să ne sugereze evoluția gândirii sale critice despre lume și viață. Dar simt că a dorit să ne conducă prin acest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii, ale naturii și ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este o declarație de război pentru întregirea ființei umane pe care dl. Sorin Olariu îl duce necruțător. Nu cred, mă grăbesc să spun, să fi existat vreun aspect al existenței umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică se desfășoară fără patimă, fără ură; se simte de departe adierea puterii de-a înțelege și-a iubi ființa umană în chiar imperfecțiunea sa. În acest tablou, își găsește locul chiar și autoportretul: „Prieteni dragi, băgați de seamă:/ Deși vă scriu din altă țară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămas pe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din țară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Și-am prin o sursă de plecat”. Și încă: „Sunt intelectual sau țăran din Banat?” Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund așa. deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt și mi-s ce mi-s”.
Acum, după ce am descoperit călăuza să ne continuăm drumul prin lumea care este odată privită în ansamblul ei și apoi pe domenii sau, cu un cuvânt mai potrivit, pe inconsecvențele ei pe care le usucă dintr-o lovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainica poruncă/ Ce nu cunoaște frontiere: / Decât cocoașă de la muncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei: „Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraș,/ C-a fost odată jumătatea/ A… jumătate din oraș”. Sau: „Dumnezeu, creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o, vorba-ceea,/ Și cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-a făcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi, dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despre guvernanți: „Măgarul, dacă vrei să știi,/ E patruped interesant/ Ca făce-atâtea măgării…/ Aproape cât un guvernant”. Sau „Guvernanții explică reforma”: „Cu voci suave, cristaline,/ Ne-o spune așa, ca între frați:/ Priviți reforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucați!…”; despre personalități: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are șapte case!../ Ba vă spun și nu m-ascund:/ E de-a dreptul … rupt în fund!” Și: „Lui Antonie Iorgovan, părintele Constituției”: „De umeri în zadar ridic/ Și nu găsesc soluție:/ Cum poate fi așa voinic/ Dar slab de… constituție”; Pamelei Anderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-au convins că nici măcar/ AirBag-ul de la mașină/ Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrarea atentă, cu un umor temperat a evenimentelor politice și sociale care bântuie lumea românească și planeta. Iată: „Aleșii noștri fac prostii/ Și-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât nici Marx n-ar investi/ În țara asta… Capitalul”. Sau: „Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căști și printre scuturi;/ Au ieșit acum din șut/ Ca să ia Guvernu-n… șuturi”. Sau: „Românul nostru, plin de zel,/ Întoarce fața spre Apus:/ Mai bine Varză de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încinge bătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democrația/ E luată… în deșert” Sau: „Zice-un moș mânat de boală/ Și de ani…vreo sută zece:/ - Încălzirea cea globală/ Cred c-o să mă lase rece!”
Așadar, ochiul atent și mintea lucidă ale d-lui Sorin Olariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, așezată în unghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la iveală învățămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, un zâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ține sub control întregul sistem românesc mereu amenințat de paradoxurile fundamentale la e existenței noastre. Dl. Sorin Olariu le parcurge cu eleganță și tandrețe, cu inteligență critică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nici nu acceptă necondiționat această cunoaștere în profunzime a firii omenești. O descoperă cu încântare, ne-o înfățișează cu calmul celui care știe că imperfecțiunea are forța de-a deveni perfecțiune din momentul în care a fost descoperit cuvântul.


Liviu Comșia