Despre anotimpuri de altădată
(201)
Nămeți albăstrii, urcând până sub pervazul ferestrei, țurțuri sub streașină… flori de păpădii, mere verzi, strepezitoare de dinți, apa Târnavei cu snopi de cânepă cufundați pentru topit, nuci în învelișul verde încă, câte o ciorchină de strugure, ascunsă de ochii culegătorului, sub o mare frunză verde-aurie, găsită prin viile de pe dealurile cotropite de cascadele de culori ale toamnei… bârloguri săpate în mormanele de știuleți de porumb, din casa bunicilor, în vârful cărora dacă urc voi atinge, în sfârșit, grinzile camerei la care râvnesc de atâta vreme ca să ajung, suindu-mă de atâtea ori, în van, pe trepiedul pe care obișnuiește să șadă bunicul în timp ce îmi spune povești despre vremuri de odinioară…, grinzi care altfel îmi par a fi de neatins și la care- iată, am ajuns, ajutat de o toamnă cu miros suav de mătase de porumb din care îmi improvizez mustață și barbă, ale căror atingere este atât de catifelată iar mireasma lor atât de dulceagă!
…Imagini- icoane ale copilăriei mele apuse, cu reminiscențe olfactive, tactile, de neșters!




Despre un alt timp
(202)
Abia „dincolo” vom afla- poate- cum trebuia să gândim și ce trebuia să facem cu traiul, cu viața de aici, cum era mai bine a ne fi trăit scurtul intermezzo dintre naștere și moarte…




Despre dorul de aripi
(203)
Să călătorești simplu, ca pasărea cerului, cu aripile larg desfăcute ca pentru un zbor planat, fără anostele, grelele și caraghioasele bagaje umane, oprindu-te unde îți dorește inima, fără să recurgi la epatantele, grelele și scumpele mijloace de locomoție contemporane!
Așa ar fi fost mai frumos, și mai simplu, traiul nostru atât de artificializat, din păcate, astăzi!




Despre tentația hăului
(204)
Urc, până la un îndepărtat punct de lucru, pe un pârâu bolovănos, cu un fir de apă precum cleștarul…
Cobor, apoi, leoarcă de sudoare, pe o culme stâncoasă, prăpăstioasă, cu pereții abrupți.
Mă uit în fundul abisului: cât de simplu ar fi totul aruncându-mă în marele gol; nu m-ar găsi nimeni, decât poate corbii… dacă s-ar scoborî și ei până la mine!
Un salt final în codrul în care am hălăduit atâtea decenii!
Atât…




Despre dendriți
(205)
Râvnesc la modul de trai al dendriților, acei trăitori pe arbori, cu scopul de a nu mai atinge nicicând pământul atât de întinat, contaminat- profund și definitiv- de către oameni.
Pe arbori și în aer aș duce viața păsărilor, îmbătat de de Cer și de Dumnezeu!




Despre ignorarea realității
(206)
Singura certitudine, moartea, realitatea ei fiind mai sigură decât a oricărui alt fenomen din viața noastră, iminența ei este neglijată, uitată, metodic, consecvent, încercând a ne gândi cât mai rar și cât mai puțin la ea, doar pentru a putea merge înainte…către ea: săvârșirea!
Voita uitare a morții este o caracteristică a întregii omeniri.
Optăm pentru trecerea cu nepăsare pe lângă singurul eveniment major al existenței, acel fapt care este exclus a nu ni se întâmpla, care, oricum, răbdătoare, ne așteaptă…




Despre viciul care macină
(207)
Patima devenită viciu neutralizează orice rezistență.
Persoana este înghițită tot mai adânc, îndreptându-se către sfârșitul implacabil: deznădejdea, dezgustul, neliniștea inimii, nebunia sau sinuciderea, în orice caz, moartea spirituală…




Despre amărăciunea unui proiecționist
(208)
Pe drumul pustiu, învăluit în ceață, mă apropii de văgăuna de munte Sevileni.
Din negură, din sens opus, aud pași apropiindu-se: cu două rolfilme în carcase metalice, unul pe umăr, altul pe lângă trup- proiecționistul satului…
- Sănătate! Ce film ați proiectat?
- Isus Mântuitorul, domnule…
- Și a avut succes?
- Nu prea, oamenii vor să vadă violență: karate, comando, pe Piedone, domnule, nu pe Isus…
- Așa este…domnule!




Despre un Crăciun mohorât(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(209)
Stau, culcat, în semiîntunericul mansardei, împresurat de cărți dintre care prea puține se dovedesc a fi atrăgătoare.
De departe se aude hârșâitul monoton al unui ferăstrău circular care taie lemne.
În pod, deasupra mea, mărșăluiesc și rod( oare ce?) cu înverșunare câțiva șobolani de care nu mai putem scăpa.
Sub camera de mansardă copiii vecinului fac o zarvă drăcească trântind ușile care pocnesc ca niște petarde.
Aici, în gaura asta de mansardă, mă zvârcolesc, răvășit și debusolat, căutând un punct de sprijin, o lumină în toată această existență ternă, amăgitoare.
Stropii mari de ploaie cad oblic pe fereastra care începe să se întunece; vântul zgâlțâie obloanele care scâncesc sinistru.
…Seară de Crăciun: se naște Cristos!




Despre cățelușul cel isteț
(210)
O scenă interesantă văzută astăzi…
Zăpada topindu-se de pe imaș, ivindu-se colțul ierbii, oile din Sevileni ies la pășunat.
Un grup de vreo patru mioare se tot îndepărtează, cu încăpățânare, de restul turmei, în ciuda amenințării violente, cu ciomagul, de către ciobanul Cândea.
Într-un târziu, păstorul ieșindu-și din fire, aruncă cu bâta după oile rebele; gestul rămânând fără rezultatul scontat, oierul aruncă după oi și căciula, rostind și câteva cuvinte, deloc grațioase, la adresa țintei…moment în care din mijlocul turmei țâșnește, cu mare zarvă, o mogâldeață neagră: cățelușa Fărâmă.
Lătrând de mama focului, aceasta se năpustește asupra căciulii, de parcă ea ar fi vinovata, pe care după ce o înhăță, o aduce înapoi la stăpân.
Acesta, încă clocotind de mânie, smulge cușma dintre fălcuțele cățelei, apoi o proiectează din nou asupra oilor nesupuse.
Atentă, Fărâmă execută același aport, prompt și cu mare precizie.
Nu mă pot abține și-l întreb pe cioban:
- Este întâmplător că așa procedează cățeaua, ori de regulă vă aduce orice alt obiect pe care îl aruncați?
- Nu, domnule, s-a învățat să-mi aducă doar căciula, îmi spune Cândea zâmbind pe sub mustață: s-a obișnuit cu aportul căciulii în lungile luni de iarnă când… mai arunc și eu, din când în când, cu ea în biata nevasta-mea!
O privesc pe Fărâmă care stă atentă la picioarele ciobanului privind cum acesta își îndeasă căciula pe cap.
Semn că ostilitățile au luat sfârșit!…