Eddie nu există. Bunica Margot zicea că-i invenție de fată bătrână, că mai bine ud mușcatele alea de pe verandă sau curăț cursele de șoareci. Știam că-i vie și că nu vorbeste din morți, dupa zvâcnetul verde al venei încolăcite pe grumaz ca un șarpe, din spatele urechii până la rădăcina gâtului. Așteptai să auzi clickul și să vezi spinarea sângelui ruptă în doua, bunica Margot trăia de-o sută de ani.
Gazonul din fața casei era necurățat cam de pe vremea când fusese fată mare, tomberoanele erau împrăștiate de ciori, în jurul lor o iarbă deasă de seringi cu botul roșu. Prin colțul din stânga al acoperișului, la distanță mai mică de-un stat de om treceau liniile de fier ale monorailului, îmi zguduia ficatul și-l purta de colo-colo până când începea să-și caute locul în mine cât mai la margine, cât mai ferit, undeva de unde să poată sări cu ușurință afară. Bunica Margot râdea când începeau să tremure pereții și lama cuțitului nu-mi mai nimerea încheietura mâinii. "Măi fată, iară faci murdar". Se obișnuise cu picioarele mele de gumă, ștergeau prin toată casa orice urmă de moarte.

Cel mai bine-mi amintesc pereții de cărămida roșie ai casei și-o tufă de liliac în care-și făcuseră cuib două gaițe albastre. Zburau cumva cu încetinitorul, dacă nu priveai cu atenție puteai crede că sunt doi pești mari, albaștri, la mare adâncime. Algele celor câteva trestii unduiau ușor, mă agățam de ele să ies la suprafață, era un fel de joc de-a legatul la ochi cu fâșia oglinzii de sus.
Într-o zi, o zi oarecare, dar fără purici, fără dungi, fără obișnuiții paraziți verzi-albăstrui, am crezut că bunica Margot murise. Visam că venise să-mi ceară picioarele mele de gumă, să șteargă cu ele urmele și pe partea cealaltă. "Măi fată, vezi că sună tactu' ". Tata era la ușă cu tăblița agățată de gât pe care scria cu o cretă verde un fel de meniu. Era mușcat peste tot, îi rămăsese doar șira spinării ca o grisină prin care trecea sângele chițăind. Așteptai să auzi clickul cursei. Când în sfârșit l-am auzit, m-am ridicat în capul oaselor și-am aprins lumina. Cineva mușcase din apa mea de pe noptieră, cineva cu dinți mici, subțiri, ascuțiți ca de veveriță.
Cineva suna întradevăr la usă, cu zgomot pârâit ca de scurtcircuit.

Atunci l-am văzut pe Eddie pentru prima dată. Eram îngrozitor de urâtă, cu tot părul adunat pe față, încâlcit și nespălat, uitasem unde mă termin și unde începe Pufi, câinele cel roșu. Pufi prindea mămăligile din zbor, uneori avea cioc și zbura în urma feribotului de Orca, depinde, depinde mereu de cum trece monorailul și pe unde ți se așează ficatul sau inima.
Eddie era un puști de colegiu, cu-o mapă la subraț din care dădeau draguț din coadă doi cățeluși de statură mică. Sau un fular cu ciucuri lungi, ca de fată. Mai întâi l-am văzut pe tipul cu care venise, înalt, frumos, o zvâcnire necontrolată între picioare și gândul de-ai deschide adânc buzele cu femeia asta grenadă sprijinită de prag. Nu auzeam ce spun, înțelegeam însă perfect, buzele se mișcau prin albastru ca pe sub apă. Am strigat-o pe Margot care-a ieșit ca din marmură, cu așchii de pietre zburând în jurul ei. Le-a închiriat demisolul, am auzit murmure ieșind din pământ până a doua zi dimineață.
A doua zi dimineață nu-mi mai ieșeau nici un fel de păsări din păr, apa de pe noptieră era netedă, aerul nu mai era găurit de zeci de urechelnițe ca un măr căzut pe pământ.
Mi-am pus o rochie înflorată și-am țipat din rărunchi când a trecut monorailul, să iasă toți dracii afară cu coada pe spinare. Bunica Margot era la loc în cubul ei de granit, doar glezna-i atârna din balansoar, cu șoseta pe jumătate căzută. Băieții mâncau cereale la bucătărie, se auzea foșnetul ronțăielilor ca pe discovery channel când înfloreau amarylișii cu viteză mărită.

Eddie era subțire și creț și nu exista. Mi-a trecut prin trup de la prima privire, o cârtiță nestăpânită zvârlindu-mi pielea cu labele de dinapoi. Nu există niciun fel de dialog în ruperea și mestecarea cărnii, începeam să iubesc de la călcâi încolo, de unde m-aș fi așteptat cel mai puțin. Pe iubitul lui îl chema Angus, era brazilian, din ăsta sărea sufletul ca o maimuță și i se așeza pe umărul stâng, la vedere. Ne-am mutat cu toții într-un soi de pădure amazoniană în care ne-am dezbrăcat mai întâi până la clavicule și ne-am iubit cu-o durere mare în mijlocul careia Eddie stătea ca un sâmbure de mango drept în scobitura cărnii. Atât de intens-imposibil, că frunzelor le dădea sângele pe nas și toamna venea mai devreme, cu două picioare lungi de marmură puse în cruce ca interdicția de pe mormântul tatei. "Măi fată, e rușine", Margot ciocănea mustrător cu bastonul în noi și ieșeau furnici, ba-i aici ba nu-i aici.
Nu conta. Seara mergeau amândoi la Le Faux, două străzi mai încolo bărbații se plimbau ținându-se de mână prin cartierul de fufe. Eu mă prindeam c-o rădăcină de ceai de bunica Margot și plângeam ca o păpușă cu gâtul întors la spate și mâinile atârnâd aiurea, se rupea pe dinăuntru elasticul ce-mi ținea la un loc toate membrele. Si totuși Eddie mă iubea, împușcată mai întâi în pereți, ricoșând pe zidurile de cărămidă roșie până în trupul lui slăbuț cu gura aceea mică în care muream încet, cum un adolescent sărutandu-și dosul palmei pană se face vânăt. Îmi aburea pielea de sticlă și desena lujeri cu degetul până mă încurca de tot, ala-bala, depinde, depinde mereu de cum trece monorailul și pe unde ți se așează ficatul sau inima. Mă iubea încet ca o molie, ce rămânea învelea într-o bucată de ziar lângă care se-opreau curioșii să citească știrile direct de pe os. Mă iubea, mă iubea, ticăloșilor cu buza strâmbă prin care trece râma Nu.

Viața-i un mare rahat în care nimic nu există, zicea Margot câteodată smulgându-și din călcâi botul vreunei seringi cu părul zbârlit pe spate cum coama de lup. Drogații aștia, ei ne sprijineau casa cu umărul, în rest, mai erau vreo trei flori în gradină, și alea cu ochii închiși.