Cerul. Ograda stelelor. Aseară cerul plângea cu stele. Mi-am cufundat privirea în infinitul lor și m-am trezit întrebând:
– Ai văzut câte stele sunt pe cer în noaptea asta, iubitule?
Cât de frumos au cântat poeții stelele cerului. Cât de frumos au pictat pictorii stelele. Mă întristez la gândul că până și stelele mor. Ard până ce pier.

Cum ar fi cerul fără stele? Ca și vorbele fără înțeles, ca și iubirea fără manifestare. Stelele, luna și cerul sunt tot creații ca și tine, omule. Cerul caută o oglindă. Poate fi chiar oglinda sufletului tău. Sufletul care unește cerul cu pământul. Iar tu omule în clipele cele mai grele ești sortit să rămâi singur.

În îndrăgitele mele momente de liniște, mă întreb cu ce aș putea compara o prietenie. O prietenie sinceră, dezinteresată, o prietenie de dragul prieteniei. După a mea părere aș putea s-o asemui cu o floare de colț. Adică ceva rar și deseori inaccesibil.
De ce această comparație? În opinia mea floarea de colț este o minune fragedă. Da. E o minune să poți avea alături de tine ani în șir o prietenie. În realitate fiecare atribuie celorlalți ceea ce simte el.

Tragediile, ca și bucuriile cele mari, omul le trăiește totdeauna în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, simte și singurătatea mai mare. Omule, atunci lacrimile îți curg pe obrazul fin ca și niște stele mici și nu se aude nimic – este liniște. Plângi mai mult cu sufletul și stelele ies din ochii umezi luând cu ele puțin din povara inimii tale.

– Dar oprește-te! De ce plângi, în loc să fii fericit? Ai atâtea motive să fii fericit. Să nu crezi că ești singur. Dincolo de stele, Cineva va fi lângă tine. Nu mai sta nepăsător și spune-i ce te doare. Cere-i ce dorești.
Acum zâmbește.
– Fii înțelept. Nu te întrista pentru ce nu ai... ci bucură-te pentru ce ai!

Prietene! Te-ai trezit în dimineața asta. Vezi, auzi și poți să zâmbești. Diseară cerul va fi iar plin cu stele! Stelele care cad nu pier...stelele care cad se duc pe un alt cer, prietene!