Când eram mică îmi plăcea să visez cu ochii închiși. Puneam geană pe geană și o lume fantastică devenea reală într-un minut sau mai puțin. Mă sileam să nu deschid ochii ca să nu moară visul.

Timpul, machior prost, mi-a dovedit că oamenii ne dau uneori vise, dar viața le spulberă. Visele n-au voie să piară. Dacă ele mor, le putem asemăna cu niște lebede cu aripile rupte care nu mai pot zbura.

În visele mele cele mai dragi m–am regăsit dintotdeauna departe de lume, de tumultul ei, de răutățile, de invidiile și neputințele ei.
Nu odată, viața se întoarce împotriva ta. Și atunci parcă începi să te saturi. De tot. De cei din jurul tău, de bunăvoința și grija lor falsă. De cei cu care împarți zilele și nopțile ajungând să te întrebi:
– Oare ce caut eu aici lângă acest bărbat, sau lângă această femeie? De ce trăiesc eu în aceste timpuri care nu sunt ale mele? De ce rătăcesc și încotro mă îndrept? Cine sunt? De ce trebuie în fiecare zi să urmez același ritual, să joc aceeași piesă de teatru în multe acte cu sau fără spectatori?

Simplu. Ești vasalul iubirii, ai trădării, al urii, al minciunii, într-un cuvânt al vieții. Bucăți de suflet se desprind în fiecare zi de trupul tău. Și ești tot mai dezgolit.

Aștept seara. Reprezentația de azi s-a terminat. Cortina a căzut.

Sunt singură? Nu. Cu visele mele. Ploaia de afară are un efect interesant. Instantaneu îmi amintește de Romeo și Julieta. Nu că ar avea vreo legătură ploaia cu povestea lor de dragoste, doar că ea, ploaia, înseamnă și viață și moarte. Ca în tragedia lor. Sau, poate, ideea de lacrimi cernute din cer.

Doar că, în odaia mea, cel mai mare actor sunt eu. Publicul e la picioarele mele. Nimeni nu mai aplaudă. E liniște. Prea multă liniște. Poate au observat și ei.
Încă un vis se pregătește să moară.