Luni, 5 mai 2008. Sala Rapsodia Română, de pe strada Lipscani nr. 53, București. Așa cum avea să remarce Silvia Kerim, străduța îngustă, de o frumusețe care te captivează, dar lăsată în paragină, încărcată și de semnificația istorică profundă de a se afla pe drumul ce lega Orientul de Occident, în drumul mătăsii, atestată documentar încă din veacul al 16-lea nu putea fi un loc mai bun pentru o lansarea de carte. O metaforă pentru biata cultură română de calitate.

Dar iată că pe aceasta străduță, deși neîngrijită, apreciată de toată lumea, își lansează cartea, cine altul decât faimosul actor și regizor Dan Puric. “Cine suntem”, fără semnul întrebării la sfârșit, deoarece titlul cărții vrea să fie o afirmație, o interogație provocatoare, dupa cum declară marele actor.

E lume multă. Străduța e plină ochi. Suntem un grup de 5 studente, jurnaliste în devenire, curioase, care au început deja să își formeze ochiul critic și care ne propunem să nu ratăm nimic.

Sala Rapsodia, ce va intra din septembrie în custodia lui Dan Puric pentru a organiza “o nouă Junime”, cu conferințele ei cu tot, nu își deschide ușile pentru noi. Doi domni ne invită politicos să mergem la balcon, avem acces în sala de jos numai pe bază de rezervare și numai cu invitație.

La balcon, din nou neîncăpător: singurele locuri pe care le mai putem ocupa sunt lângă balustradă, adică în picioare. Acceptăm și așa, căci apreciem noi, merită efortul. Dacă nu, colegele mele sunt hotărâte să plece mai devreme.

Începe conferința. Suntem în vremea celor 40 de zile de până la Înălțare, așa că Dan Puric ne salută creștinește: “Hristos a înviat!”. Toată sala răspunde într-un cor liniștit, dar puternic: “Adevărat a înviat!”, parcă ar fi la slujbă. Parcă momentul de la Izvorul Tămăduirii se repetă la lansarea de carte a lui Puric. Poate pentru că și Puric este un izvor de tămăduire a societății, un izvor ce tămăduiește anormalul și non-valoarea, un izvor care se încăpățânează să curgă într-un șuvoi de normalitate.
“Aș fi vrut să mă bucur de prezentarea aceasta de carte, dar văd că trebuie să mă bucur de altceva, și acel altceva se numește întâlnirea cu dumneavoastră”, începe să vorbească Dan Puric.

Dan Puric rostește cuvintele rar, dar cu multe gesturi, așa cum îi șade bine unui actor. Sunt gesturi dozate cu bun-simț, cu un rol bine-stabilit, nici să nu obosească auditoriul cu prea mult, nici să nu plictisească din prea puțin. De altfel, recunoaște că “tot pantonina mă salvează”. Povestește despre întâmplarea cu pomul de iarnă, când un Moș Gerilă dresat este resuscitat de un copil ce recită Eminescu și își dă seama că nu mai știe decât versurile: “Vezi rândunelele se duc,/Se scutur frunzele de nuc/ Și...”. În sinceritatea lui, el caută continuarea, dar nimeni nu o cunoaște. Abia atunci, spectatorii și Moșul se trezesc complet din amorțeală, dar își dau seama că nici ei nu au soluția. Așa că băiețelul continuă: “Și a venit toamna!”. Nu ne spune Dan Puric povestea la întâmplare, deoarece el consideră că identitatea poporului român de azi, resuscitarea lui s-au făcut prin acest memorabil “Și”, cel care a rupt monotonia și tiparele.

La întâmplarea cu nevinovatul copilaș, sala aplaudă frenetic. Dan Puric ne injectează cu umorul său cald, dar bătând spre tragic, diferit de bășcălia zeflemitoare, pe care actorul nu o apreciază. Aplauzele dovedesc că Dan Puric iubește și este iubit.

Cartea “Cine suntem” a apărut în “încercarea mea de a reface această potecă către memorie, nu prin eseuri suprafilozofice, ci am adunat niște interviuri cu caracter de mărturisire, atât cât am putut și eu. ”, spune Dan Puric.

« Cine suntem » vorbește despre identitatea poporului român. Iar Puric avertizează: “Identitatea este o imponderabilă și v-aș sfătui să nu citiți cărți despre identitate decât dacă vreți să amețiți”.

Publicul freamătă. Puric dă exemplul bătrânei sărace, naționaliste, cu o fată în străinătate ce își aduce aminte de maică-sa într-un târziu și îi trimite o invitație de a o vizita. Femeia refuză, căci are de păzit două găini și-un câine șchiop. Totuși, după insistențe, pleacă în America cu un bolovan de râu după ea, învelit în ziarul “România liberă”. Întrebată la vamă, de vameșii confuzi, speriați de forma ce nu figura în tipare, pentru ce și-a adus bolovanul, femeia dă răspuns de baladă: “De dor, maică!”. Dar, trist remarcă actorul, pentru vameșii români bolovanul femeii este ca și cum ar merge în Parlament, să le spună parlamentarilor: “Domnilor, mă doare țara!”. Fără ecou.

Dan Puric și-a ilustrat conceptul de identitate mai bine decat dacă ar fi citat 1000 de filozofi. Dar și el știe că puterea exemplului e mare, altfel n-ar fi pus în conferință o mulțime de glumițe cu tâlc.

Totuși, trage concluziile: “În inima noastră, cum zicea Nicolae Iorga, odată cu tine mor încă o dată toți morții tăi. Poți să zici:” Mi-a murit tata”, “Mi-a murit mama”, “Mi-a murit bunica”, dar ce te faci dacă zici “Mi-a murit neamul”? În cartea aceasta pe care eu nici nu știu dacă am scris-o, am încercat să refac această potecă către memoria neamului, ruptă în două părți de securiștii autohtoni care vor să trăiască în liniște, nu vor să fie simpatizați, ca și cum NOI ca neam am fi teroriști și am fi resentimentari. Ființa superioară nu e resentimentară, poporul român n-a fost niciodată răzbunător. Plus, toxicitatea care vine de-afară și cu care vor să te șteargă, să-ți anuleze identitatea. Spunea Nichifor Crainic în perioada interbelică: “Suntem acuzați că n-avem trecut, că venim dintr-un neam și în același timp suntem acuzați că dacă punem trecutul acesta în practică suntem un pericol european”. Ce să facem? Cine suntem atunci? “

Aici Dan Puric vorbește deja înflăcărat. Se vede după tonul vocii, mai ridicat decât la început și după cât de repede rostește cuvintele. Grăiește ca și cum ar avea o durere în suflet, ca și cum s-ar destăinui, căci el nu vorbește maselor, ci persoanelor. Pentru Dan Puric totul este o mărturisire nu numai de credință ortodoxă, cât de credință de bine în general. De credința că poporul român are resursele necesare să își recapete forțele din convalescența de după comunism.

Așa ne amintește și despre literatura memorialistă.” Literatura aceasta de tip mărturisitor nu trebuie să intre în sertarul cu amintiri, ci ea devine memorie-viață, memorie activă. Așa cum Dan Puric nu poate să trăiască după CNP-ul lui și după buletin, sunt legat de părinți, de străbuni, fiecare dintre dumneavoastră sunteți legați de chestia asta (de memorie, nn.), suntem legați cu toții, și nu numai noi, peste tot în lume. Lucrul ăsta nu se poate tăia, lucrul ăsta nu se poate distruge”. Această literatură a jertfei, consideră actorul, a provocat un stop-cardiac beletristicii și stilisticii de după 1989.

Pledoaria pentru memorialistică se continuă. Shakespeare afirma că suntem făcuți din plămada visurilor noastre, iar Dan Puric punctează: “visurile noastre nu pot să existe fără memorii, un om fără memorie nu poate să viseze la o țară mai frumoasă, la sine în actul de desăvârșire, nu poți să trăiești spontaneu. Cartea asta pe care am scris-o, am scris-o ca un antidot împotriva României spontanee. Din ‘89 au apărut niște critici, parcă istoria s-a făcut astăzi la unu jumate’, fără trecut, fără nimic. Au blasfemiat, au damnat tot ce înseamnă întoarcere către trecut, și-au bătut joc de reperele din literatură sub forma lor de reinterpretare critică, deconstructivism”.

Despre repere, mai are de adaugat cum ne justificăm noi, românii în fața civilizației, dar mai ales în fața lui Dumnezeu : “Sunt oameni care, în inima lor se retrage neamul. Mircea Eliade spunea că, dacă printr-un cataclism, poporul acesta dispare și există o singură carte a lui Eminescu, suntem legitimați în fața civilizației. Eu aș putea spune că acest popor, dacă se întâmplă un cataclism și dispare și civilizația, numai printr-o singură carte de memorialistică, Pitești, Ion Ianolide, ce doriți dumneavoastră, sunetm cu demnitate în fața lui Dumnezeu, este pașaportul nostru în fața Lui”.

Ne-ar mai vorbi Dan Puric, dar e deja târziu. Se scuză politicos că a vorbit cam mult, însă i-a făcut o deosebită plăcere .Cortina imaginară se lasă peste scenă. Ca de atâtea ori până acum, publicul aplaudă puternic, parcă mai puternic, însă, ca de final. Poate că e în semn de mulțumire și de prețuire. Urmează imposibila coadă la standul de carte și la fel de imposibila coadă la autografe, numai că de data aceasta suntem hotărâte să stăm: toate cinci.

La stand, două domnișoare abia mai fac față comenzilor de “Purici” și de “Sinapse” (Sinapsa este revista care s-a lansat odată cu cartea lui Dan Puric). La autografe, e cât pe ce să se dărâme scena, de greutatea și mulțimea admiratorilor. Pe scurt arhiplin.

Prindem și cărți și autografe și ne promitem să mai venim la Dan Puric, pentru că la el nu prea ai ce critica.

Ce nu se uită, Dan Puric rămâne mereu modest. Nu se visează conducator, nici nu crede ca are față de Preafericit, cum a râs Dan Ciachir în introducerea sa, citându-l pe un călugăr, ci dimpotrivă, ar avea o față de Preanefericit. Doar “un post-mortem ar merge, pentru că statuia mea ar fi necostisitoare, ar fi o fărâmă mică pusa pe la universitate pe-acolo”. Numai că puricul se transformă în movilă, ne spune istoria, iar atunci statuia movilei se va vedea de pretutindeni. Așa cum merită.