Opinii singulare


Cartea lui Ștefan Melancu, Singurătatea moralei, vine din perspectiva, întoarsă înspre chip personal, a mai multor studii standard despre societate și cultură sau despre etica postmodernă. Titlul reclamă implicit inerția moralei față de situațiile malefice pompate fragmentar de cursul social. Ca disciplină, morala pare să-și fi înstrăinat, într-un muzeu fictiv al valorilor lumii care a fost, însușirea de constantă coerciție și de păstrătoare în paralel, a reperelor unei anumite tradiții. Aflată azi în suspans semiologic, morala nu mai are norme prin care să se adapteze tabloului social, din ce în ce mai violent, și să domine, ca altădată, prin auspiciile ei, mersul favorabil al cetății.
După observații asupra dificultății faptului de conceptualizare, pe care le face sub influența declarată a ideilor profesorului Andrei Marga, autorul ia în discuție, în mod electiv, diverse programe progresiste. Atenționările converg spre opinia că unele atribute, deși definesc decisiv modernitatea, totuși se vor constitui paradoxal, în tot atâtea aspecte criziale ale ei. Ștefan Melancu articulează principii, iar ca să ajungă la consistență în relevarea lor detașată, surprinde unghiul kantian în probleme de natură religioasă, ori marchează scopul desemnării esenței de marcă: „sapere aude!”.
Sinteza epocilor trebuie să atragă mai multe categorii de cititori. Interesant este aspectul Evului Mediu, când raportul dintre modernism și antiquus marca omul zilei. Sub presiunea acestui raport a apărut curentul iluminist. Datorită modernismului, proxim religiei, conduita creștină revine la ritualul de templu, din eclatante și terifiante practici, tortura în special, îndreptate împotriva celor peste care plutea părerea de erezie. Dacă vom compara, vom vedea că, până la urmă, romantismul aproape va împlini negativul programului luminist.
O diagnoză a moralei și a modernității deopotrivă, în fața rezultatului pe care-l cere miza, e aproape superfluă. Din cauză că nu pot fi independente de tensiunea individuală și de prelungirea ei în egoism sau altruism, Nietzsche a numit „plasă de iluzii” formele de ghidare ale societății mai noi, înspre justiția ca dreptate în sine, nu instituție de autoritate. Egoismul și altruismul întrețin dilema. În consecință, Nietzsche, a cărui operă a influențat considerabil discursul filosofic, formulează ideea că „nu există fenomene morale, ci doar interpretări”, mai mult, ipoteza eliberării „de întreaga tradiție și de modernitatea europeană”, așa cum îi apare ea constituită, impunând, în schimb, silopsismul moral, autocreația și contingența vieții.
În partea finală a lucrării, intitulată sugestiv Abordări actuale, Ștefan Melancu pune față-n față opiniile referitoare la învățătură, ale unor filosofi contemporani, discerne subtil între studiile menționate în bibliografie și prepară aporiile lor până la dimensiunea lizibilă a ideilor azi.
În vastul circuit de informații, l-am descoperit pe autor cu dispoziții riguroase și originale asupra chestiunii în discuție, singurătatea moralei: „raționalismul modern, pe baza căruia proiectul iluminist își clădise orgoliul unei mai bune cunoașteri și aspirația către un progres nelimitat s-a dovedit, la rândul lui, insuficient și îmbrăcând formele unei dominări limitate, în timp ce valorile puse sub semnul umanismului și universalismului modern sunt sortite și ele apusului – ceea ce se impune, în schimb, actualității fiind simulacrul valorilor, indeterminarea și aneantizarea acestora, inumanul ce ne gândește, într-o anacronie absolută a timpurilor noastre”. În confuzia postmodernă a moralei cu actul de autoritate individuală, pe care ți-o conferă parțial și ocazional funcția oficială, intransigența slăbește. Imperativul eticii de azi, considerat fundaționist, reprezentaționist, este înlocuit cu o cultură de mijloc a drepturilor omului. E nevoie de un exemplu solemn, cum a fost cel al lui Socrate, care, prin sacrificiul personal, a impus lumii vechi, intransigența faptică.
Autorul consemnează eșecurile secolului al XX-lea: cele două războaie mondiale, deportările de oameni, holocaustul, coșmarul totalitarismului etc., reconsiderând sursa oficială a comiterii lor, respectiv încercările unui grup caracterizat de oportunism persuasiv și cu predilecția absurdului colectiv, de a instaura o morală a interesului limitat. Abia acum iluminismul, la distanță multiseculară de exercițiul incipient al propunerilor lui, și de adnotările curentelor care l-au compactat, își atinge o prevedere din program. Supunerea ființei umane tehnicii noi, în detrimentul omenescului pur, atestă moartea lui Dumnezeu.
Ștefan Melancu e pesimist în formă și-și reprimă valențele profetice, însă pesimismul nu e al lui, ci al celor pe care-i citează. Proprii îi sunt umanismul deschis și decența spunerii.



(Scrisul Românesc, Nr.5/2008)