Jetzt leben dort Menschen, die manchmal befürchten müssen, dass ihre Existenz nur eine vorläufige Existenz ist, und die nicht sicher sein können, ob sie möglicherweise in einem rabentraulichen Einvernehmen der Mächtigen irgendwann erneut zu Flüchtlingen gemacht werden. – Acum trăiesc acolo oameni cărora trebuie să le fie câteodată teamă că existența lor ar putea să fie doar una temporară și care nu pot să fie siguri că prin aranjamente cordiale denaturate ale stăpânitorilor să devină din nou refugiați.

Am citit aceste cuvinte ale marelui prozator german Siegfried Lenz și gândurile au început să-mi umble prin satul natal. Explicația acestei izbucniri sentimentale este ușor de explicat prin analogia unui moment biografic care mă apropie mental nu numai de Siegfried Lenz, ci și de milioane de oameni care în secolul trecut au populat ca refugiați străzile Europei, sau de milioanele de oameni – printre ei și mulți, prea mulți români – care și acum umblă prin lume în căutarea unei vieți mai demne.

Romancierul german s-a născut la 17 martie 1926 în orașul Lyck în Prusia de Est, astăzi E³k în Polonia. În anul 1943 a fost recrutat de marina germană. Evoluțiile istorice l-au împiedicat să se întoarcă „acasă”. Meleagurile natale deveniseră teritoriu străin, ba mai mult, fiind situate după Cortina de Fier, erau aproape imposibil de ajuns fizic. Zeci de ani organizații de refugiați din Germania au cerut retrocedarea ținuturilor germane, sau mai corect, a regiunilor care înainte de război erau locuite în majoritate de locuitori germani. Granița germano-poloneză a fost definitivată printr-un acord bilateral abia în anul 1990.

Asta nu înseamnă că cerințele de retrocetare a diferitelor proprietăți ar fi încetat definitiv. Îmi aduc aminte de o întrunire politică, pe care am vizitat-o în anii 90, care avea ca temă tocmai aceste retrocedări. Mulți participanți au cerut pe un ton foarte agresiv ca polonezii sau cehii să le retrocedeze casele și pământurile confiscate de regimurile comuniste, instalate după 1945 în aceste țări.

Siegfried Lenz se gândește în primul rând la oamenii care trăiesc acum în orașul său natal. Această mentalitate îi dă posibilitatea să vorbească de un „capitol biografic” încheiat, când un jurnalist de la săptămânalul DIE ZEIT (8 mai 2008) îi amintește cu o oarecare mirare că n-ar fi vizitat niciodată meleagurile copilăriei, cu toate că edilii orașului natal l-ar fi învitat. Nu există melancolie și nicidecum sentimentalism, spune intervivatul.

Cu tot respectul pentru punctul de vedere al marelui scriitor german, nu reușesc să-i înțeleg argumentația fără o oarecare restrângere. Privirea-mi zboară din nou afară, din camera situată în etaj, peste grădina acum înverzită, peste acoperișurile caselor din strada vecină, tot mai departe, peste munți și văi. Melancolie, sentimentalism. Îmi fac bine în acest moment. De ce să nu le savurez. Mai mult chiar, încerc să le hrănesc. Bag CD-ul trompetistului Helmut Kassner – el era copil, eu adolescent – în aparat. Am cântat împreună în aceeași fanfară, condusă de tatăl său.

Trec din nou prin străzile lungi ale comunei Giarmata. Parcă e aceeași iarbă de acum 25 de ani, aceiași duzi. Beau apă din izvorul Prințul Eugen, și mă odihnesc pe o bancă în umbra plopilor bătrâni din parcul satului. Primul sărut. O față de fată. Unde o fi acum. Oare ce soartă i-a fost sortită. Helmut cântă Hora Staccato. Parcă mă îndeamnă: Hai să mergem la oraș. De ce tocmai la oraș? Fiindcă cu numele Timișoara se împletește numele unei fete și povestea unei dragoste născută din genialitatea lui Shakespeare. O dragoste cu un sâmbure etern, devenită victima unei mentalități șovine, mult mai distrugătoare decât cerințele pur materiale de diverse retrocedări, care bântuie și azi prin minți aiurite.



„Abenddämmerung – Apus de seară” cântă Helmut pe trompeta sa vrăjită. Este ultima piesă de pe acest disc. O melodie plină de melancolie, de sentimentalism, de o frumusețe tristă, transportând o putere de amintire imposibil de formulată în cuvinte. Se lasă seara. Și mă strigă nevasta. Hai să mai plantăm niște flori înainte de a se întuneca.

Sunt din nou acasă, venind de acasă, conștient că acum trăiesc acolo alți oameni. Sper să nu le fie niciodată teamă că existența lor ar putea să fie doar una temporară.