Se întâmplă simplu și limpede. Să fim cu toții, zilnic, în rolul principal dintr-o peliculă arhaică. Viața, divina comedie a lui Dante, cu mai mult iad decât purgatoriu, mai mult purgatoriu decât rai. I-am pus mai multe nume, să ne încurcăm și împiedicăm în ațele ei subțiri. I-am spus că e vis, i-am spus că e moarte. Am tânjit după sfârșitul ei vis-a-vis de strada lui astăzi, după departele ideal. Printre atâtea Styxuri ne-am spălat cu toții simultan pielea putredă, înlăcrimați. Mințile ne-au fost infernul și trupurile ne-au fost raiul, unul al animalelor de neîmblânzit. Când ne întindem, pe spate, morți și ușori, parada noastră în nuanță de negru-eșec cade peste timpuri. Rămânem în picioarele goale, într-un nivel ultim, un "game over" definitiv. Fără coduri secrete, fără eroi pe cai albi, fără versiuni noi. N-am știut că nu e joc. Era doar o comedie divină, vă amintiți? Am căzut roșu, am știut roșu, am uitat roșu. Am sângerat la fel de roșu pe solurile obosite, fără pumni pentru a ne împinge afară. Am fost mugurii săi noi, tuberculii vechi, suflete plimbate în sus și în jos pe caruselul sau până în punctul "vomă". Și ne-am divizat, inconștient, asemeni tutorur lucrurilor mărețe ce ni s-au întâmplat, în oamenii ciob de carne și oamenii ciob de lumină. Am fost, unii, măturați de pe podele, nuzi și plini de utopii, ne-am odihnit în carcasele altora de oase, ne-am strâns în palme sudoarea și-am aruncat-o în aer, în lumină, sperând că rodul ei va fi rodul vieții. Ceilalți... au știut doar să strălucească. Odată cu tragerea draperiei, cu deschiderea ușii, cu reflexia primei stele după miezul nopții. Am capturat lacomi, în propria cutie a Pandorei din dotare, jumătate fală, jumătate falus. Și astfel, ne-am îndepărtat de animalul ce ne-a fost tatuat în piept, nu? Astfel am creat, dar am și admirat. Astfel am golit trupuri, dar ne-am și umplut inimile, sticle fără fund, de vinul roșu al dragostei de sine. Există o podea suficient de mare, unde se usucă după ploaie și cioburile de carne, și cele de lumină. Haoticul nostru pătrat existențial ne-a cuprins și ne-a absorbit atât spuma murdară a zilelor, rămasă după fiecare zi de banchet trupesc, cât și razele generațiilor noi. Omogenul prezentului se toarnă singur în mulajele noastre în fiecare dimineață. Proaspeți treziți după nopți uscate, de o infinitate de ori, repetiția plictisită de cifre și intenții ni se așează în ochi și în tălpi, fără odihnă, fără speranță. Călcăm din nou, nivelat, pe rai și pe purgatoriu, înspre a ne întoarce seara însetați... către iubitul iad. Fructul se coace. Sămânța greșește și ne lipește de trup picioare absurde și gâturi confuze. Însă în iad e cald, iar toate contururile ne sunt eviscerate, curgând cleios în foc. Suntem puri, atât de puri!