sfârșit de 33...
incandescent plânge țigara mea
sărutând cuminte scrumiera în care zac epuizate surorile ei

locuiesc într-un cub colorat în alb
cu vopsea lavabilă și caut prin beznă al cincilea colț

tăcut mă privește Bacovia de pe cotorul de „Plumb”
și încep să înțeleg cum poate să încapă
atâta singurătate în ochii unui om

în miez de noapte respir anaerob,
iar pulsul meu, cândva un metronom,
dansează acum în ritm decadent

mă transform în sunet
și-mi regăsesc cadența omorând tăcerea
cu un amestec de balade rock și hip-hop agresiv-vulgar

din poza în ramă de lemn
zâmbește minunea mea cu ochi căprui,
înger pe zăpadă, albastru pe alb

ca să-mi ascund agonia
îmi injectez în venă o supradoză
din drogul tristeții –
Toamna – stația terminus a suferinței...

sfârșit de 33...

sau un nou început...?