agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-07-05 | | Înscris în bibliotecă de Fabian Anton
După un spectacol de-al meu de pantomimă, unde tac, cineva a venit repede la mine și m-a întrebat: Dar dumneata și vorbești, nu? Am fost acum un an și jumătate în China și mi s-a spus că atunci când comuniștii chinezi au luat puterea au obligat, forțând până la maximum populația, să scoată din casă toate vasele de porțelan, de jad, de pe vremea imperiului și să le spargă. În caz contrar, ar fi fost împușcați. Toată lumea, de frică, a făcut acest lucru, dar se pare că niște tineri au luat cioburile și au făcut cele mai frumoase bijuterii care se află acum în China.
În România, la ora actuală, trebuie să te zbați ca să spui adevărul. Eu nu garantez că monopolizez adevărul, dar vă spun sincer că ceilalți monopolizează minciuna. Știu că România de astăzi este un deșert în care s-a exersat extraordinar de bine școala uitării. Însă, la această școală a uitării, a apărut o cărămidă vie, care este școala memoriei. La ce bun memoria? La ce bun memoria pentru generația mea și pentru generația ce vine, din moment ce până acum prin cinci generații de impostură politică s-a exersat uitarea, sub formă de ocultare, sub forme mai noi, mai perverse în doză homeopatică de intoxicare a memoriei, de compromitere a valorilor pe care le avem, în doze mici în așa fel încât să nu mai avem pe ce să ne sprijinim? Și din punct de vedere duhovnicesc se spune că România este o pustie, dar în pustie se duc deopotrivă și dracii să lucreze, dar vin și sfinții să tămăduiască. În această pustie zicem: La ce bun poetul pe vreme de secetă? Ca să aducă aminte că există ploaie. Este de-a dreptul creștin acest lucru că doi oameni minunați, doi literați, s-au apucat să adune aceste cioburi și să ne aducă aminte că există ploaie. M-am întrebat întotdeauna și am sesizat o greșeală fundamentală în exersarea creștinismului din punct de vedere formal. Pentru că s-a spus peste tot: trebuie să iertăm, dar nu trebuie să uităm. Acum câteva săptămâni l-am revăzut pe Tudor Greceanu, un mare erou al acestui neam, care a spus: „Eu n-am să iert.” Evident că ar părea total necreștin. Sfinții părinți au stabilit următorul lucru: iertarea se face numai când celălalt intră în pocăință totală și când cere iertare. Deocamdată nu s-a cerut iertare, nimeni nu s-a pocăit. Mi-ar plăcea ca peste 20 de ani să fie o școală a împăcării, a iertării supreme. Nu poate fi vorba de răzbunare, de o atitudine resentimentară, ci de o atitudine creștină. Atâta timp cât nu există regret, ci o continuare a sistemului în forme perverse, imbecile în forma în care ne guvernează, această luare împotrivă a curentului, care pare fără sorți de izbândă, pare un fel de semiclandestinitate. Păi, ce a avut creștinismul decât catacomba? Ce are cultura adevărată decât actul de subversivitate? Aștept această iertare din partea fratelui meu român. Este minunată această mânăstire a memoriei pentru că încerc să evit cuvântul „muzeu”, care îmi spune numai de document. Este o memorie trăită. Cred că este o continuare a României, așa cum este și această Școală de la Sighet, care deocamdată este aproape nebăgată în seamă la proporția pe care o are. Această crucificare o regăsim la Memorialul de la Sighet, unde avem o mânăstire de mărturisire pentru că acolo a murit tot ce am avut noi mai bun, la fel ca și în celelalte închisori în care elita a fost distrusă. Pilat din Pont i-a spus lui Hristos – și lucrul acesta devine pentru mine un dialog imaginar prin dăinuirea celor care au trecut prin închisori în memoria noastră - : Pot să te umilesc, pot să te bat în cuie, pot să te biciuiesc, pot să te ucid. Iar Hristos i-a răspuns atât – aceasta pentru că valoarea creștinismului constă în răspunsul pe care îl dă lumii - : Tu nu poți să-mi faci nimic. Toate vin de la Tatăl meu ca eu să mărturisesc. Nu au putut să ne facă nimic. Așa cum acum 2000 de ani pe o cruce stătea izolat băiatul tâmplarului, care era Fiul lui Dumnezeu, în timp ce imperiului era în plină cântare, și nu-l băga nimeni în seamă, aceeași izolare o cunoaște astăzi și Școala de la Sighet. Un roman destul de sec la minte, a spus după vreo 70 de ani: Ei, vedeți că nu s-a întâmplat nimic? Dar după 2000 de ani? Cred că această mânăstire vie își va provoca seismul necesar, atât pentru fratele meu românul din populația venită cu tancurile sovietice, cât și pentru fratele meu, naufragiatul creștin din Occident, devenind o insulă de recuperare sufletească. Suntem datori acestor oameni. Sunt fericit că, într-un fel, vocea mea a fost acolo cât a putut ea să mărturisească și mă rog Bunului Dumnezeu, nu pentru rezistență în fața unei metodologii istorice, ci pentru o dăinuire în veșnicia neamului. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate