Moderatorul: Ce părere aveți domnule Puric?
D.P.: E interesant de văzut următorul lucru: atâta timp cât nu suntem conștienți sau nu conștientizăm un proces la care, iată suntem martor, nu avem dreptul la civilizație. În fața noastră se desfășoară un proces. Apropou de ceea ce ați spus dumneavoastră, domnule Liviu Mihaiu, mi-aduc aminte de gânditorul creștin ortodox francez Marcel Gabriel, care a spus că „Occidentul are probleme, Răsăritul are taine”. Icoana este o Taină, iar dumneavoastră domnule profesor vreți sa faceți din Taină o problemă. Niciodată pe teritoriul României. Discuția, chiar cea de aici, este o discuție de tip împrumutată. Eu am să vă spun un argument laic și un argument ortodox în același timp: Immanuel Kant spunea că libertatea unui om are drept limită libertatea celuilalt
Moderatorul: Haideți că pierdem publicul!
D.P.: Lăsați că avem alt câștig
Profesorul: Acesta este argument laic…
D.P.: Da, Kant era laic. Iată din spațiul laic vine un argument care ne dă fiecăruia această libertate. Părintele Stăniloaie spunea un lucru la fel de frumos: Libertatea celuilalt îmi întărește mie libertatea mea. Suntem într-o țară în care, cred eu, creștinismul ortodox a devenit un lucru firesc de a fi. Ceea ce faceți dumneavoastră aici, după părerea mea, nu este o dezbatere în care – îmi cer scuze – creștinismul trebuie pus între paranteze. Este o chestie de antropologie, domnule profesor. În anul 1947 au fost smulse icoanele din școlile din această țară cu forța. Omul de frică l-a pus pe Stalin și a început să cânte Internaționala. De data aceasta, dacă observăm liniile de forță, se încearcă cu o mișcare aproape argumentată sub imperiul rațiunii, deci de tip civilizat și din punctul de vedere al societății civile. Vreau să vă spun, tot I. Kant a zis: „La nivel de opinie putem discuta până mâine dimineață.”, însă la nivel de credință: NU! Deci lucrul acesta, care iată argumentele eu le folosesc. De ce am spus că este un lucru de antropologie! Pentru că eu mă mir cum după 60 de ani revine , de data aceasta cu chip mascat al societății civile, aproape ciclic o idee de a scoate icoanele.
Vreau să vă spun că și eu am un copil de 15 ani, nu s-a plâns niciodată. Am fost prin toată lumea și pe mine nu m-a afectat niciodată vreo religie. Intimitatea unei țări, intimitatea religioasă a unei țări se respectă. Intimitatea religioasă a unei țări este un lucru de sfințenie. În clipa în care noi vorbim, Statul Român, datorită politicii Comunității Europene normale, el într-un fel se difuzează și devine o provincie a Comunității Europene. Ce mai rămâne, domnule profesor, este Neamul, iar Neamul românesc a trăit prin Ortodoxie. Evident că nu putem scoate afară catolicismul, romano-catolicismul, greco-catolicismul, dar noi avem și forme de coexistențe foarte pașnice. Cazuistica dumneavoastră de tip individual nu se poate contamina la nivel național decât dacă ea e de sorginte secularizantă – nu vreau, Doamne-ferește, să vă acuz pe dumneavoastră de așa ceva. Mi-e departe gândul. Ne vom întâlni cu atitudine secularizantă și de descreștinare de tip occidental, cu un post-ateism de tip romanesc, pe bietul popor român care nu mai are unde să se refugieze. Spuneți-mi și mie unde vreți să ne refugiem?!? Știți că Icoana aceasta nu este o reprezentare, pentru poporul român, pentru o babă de la țară care se-nchină și o săruta – ea este o realitate ființială. Nu se știe, domnule Liviu Mihaiu, ce este icoana!
Voci: Ba se știe..
Florin Iaru: Baba merge la școală, domnule Puric??? Baba merge la școală… Băi, vreau s-o văd și eu pe baba aia care merge la școală! Păi aici nu se discută credința sau necredința, domnule Puric. A zis cineva că vrea să ia credința?!? Ea – credința – rămâne acasă și la biserică.
D.P.: Înțeleg că spațiul public năvălește și în spațiul privat. La ceea ce vreți să mă determinați dumneavoastră… văd că ați făcut și o categorie…. E poate mai bine în situația actuală că baba nu se duce la școală că nu știu cu ce rezultate s-ar întoarce în societatea civilă. S-ar putea ca baba să ne mântuiască.
Profesorul: Domnule Puric! Domnule Puric!
D.P.: Daaaa… Domnule Iaru, am văzut o poză a unui țăran român pe cartea dumneavoastră văd că îl ascundeți de la diplomă scria dedesubt: Dumnezeu nu există! Dar dacă există să te ferească Dumnezeu!!! Luați o pauză!
Florin Iaru: Mmm… Ultimul răspuns și sper să tac din această clipă. Liviu, ai avut un profesor de filozofie, Domnul Bălin. Ai ținut mult la el?
Moderatorul: Enorm.
Florin Iaru: Despre ce filozof te-a învățat el prima dată? Care era filozoful de la care au plecat istoriile…
Moderatorul: Despre Socrate m-a învățat.
Florin Iaru: Poți să-mi spui de ce a murit Socrate?
D.P.: De democrație, domnule. Este prima victimă a democrație. A doua era să fie Arsitotel, și a fugit. Iar a treia a fost Iisus Hristos. Credința nu se supune votului, ci tradiției.
Voce: Ia spuneți de ce a murit Socrate?!?
D.P.: V-am mai spus: de la votul majoritar.
H.R.Patapievici: De la un anumit tip de vot pe care țin să-l menționez. Au fost două voturi: primul vot – dacă este vinovat sau nu, și al doilea – dacă trebuie condamnat la moarte. L-au condamnat la moarte mai mulți decât cei care l-au considerat vinovat.
D.P.: E bine, e bine…. Suntem pe drumul cel bun.
Florin Iaru: Știți pentru ce?! Pentru că a atacat zeii Greciei antice.
H.R.Patapievici: Acesta a fost pretextul.
Florin Iaru: Ah, mulțumesc. Sunt mulțumit de cuvântul pretext.
D.P.: Se vor găsi de acum înainte pretexte multe. Sub pretextul ideologiei era să fie rasă țara asta de pe suprafața pământului. M-am gândit: și acesta este un pretext. Ca un copilaș este afectat de această prezență violentă a icoanelor. Eu n-am auzit de așa ceva. Este ceva ce nu aparține naturii noastre
Moderatorul: Personalitate culturală, universală… Nu cred că poate să hărțuiască pe cineva.
Elevul: Domnul Puric spunea că icoana este pentru baba de la țară o realitate ființială, nu este o reprezentare. Dacă icoana nu este o chestiune de reprezentare pentru baba de la țară, înseamnă că o folosește ca pe un idol.
D.P.: Lasă-mă să-ți spun. Vedeți, este cazul tipic: nu numai al lipsei de informare a bietului copilaș care este un om inteligent, ci a unei educații precare. Puiule,…
Elevul: Nu…
D.P.: Icoană este așa: ea este vector de comuniune, este o prelungire a Tainei. Se zice că noi privim Icoana, dar ne privește și ea pe noi. Nu am timp acum să-ți fac o antropologie a icoanei pentru că nu este cazul. Tu trebuie să înțelegi următorul lucru: reprezentarea este cu totul și cu totul altceva. Noi trăim într-o epocă a revoluției informaționale și a lipsei de comuniune. Tu pe internet poți să ai o comuniune informațională cu un prieten, băbuța aia intră în comuniune cu Dumnezeu prin Icoană.
Elevul: Dar…
D.P.: Ascultă puțin că ești ca paharul acela plin care nu mai primește. Eu mă pricep și la gesturi. Când faci din mânuțe așa înseamnă că nu ai răbdare. Lasă-mă un pic și ascultă-mă! Deci, băbuța când se închină intră în comuniune, pentru că ea nu are altă fereastră către Dumnezeu. Deci, este comuniune. Este un paradox. Domnule profesor, iertați-mă, dar vreau să argumentez un lucru al societății contemporane în care trăim. Închipuiți-vă că societatea contemporană, vorba lui Marshall McLuhan, este o societate în care se trece de la lectură la imagine. Păi tocmai în societatea imaginii se rejectează icoana. În primul rând creștinismul funcționează pe imagine. Dar ea nu este o imagine la nivel informațional. Daca ați intra într-o biserică și ați vedea pictura bizantină, ochii mari ai sfinților și… tocmai faptul că pictura este bidimensională – deci, aproape că nu mai are materialitate – el presupune prin acest canon că oricând Sfântul se poate întoarce să lucreze. Este această navetă pe care o face. Baba de la țară nu știe doxologia care o știu eu. Ea simte … O secundă și termin. Poate am deranjat multă lume, cu chestia asta. Teofil Pârâianu, care este un mare duhovnic al neamului acesta a spus așa: am înțeles că Cristos a înviat din Evanghelii. Nu prea am crezut. Eram copil. Era o informație. Dar când mi-a spus mama: Cristos a-nviat!, am înlemnit. Deci, este o raritate, este ceva care nu se poate măsura. Puiule, când intri într-o biserică spațiul liturgic nu se mai poate măsura. Nici măcar în termenii teatralității. Această taină a neamului românesc, și o să vezi de acum încolo întâlnirea dintre poporul român și comunitatea occidentală. Să dea Dumnezeu să nu fie ca aceea pe care mi-a zis-o șoferul meu de la teatru: Domnule Puric, acum se amestecă răurile. Răul nostru și răul lor. Trebuie să fie binele nostru cu binele lor, căci avem ce învăța. Dar să știți: ei ne civilizează, noi îi spiritualizăm. Noi datorită acestei icoane am dăinuit în istorie. N-am rezistat politic și nu este de domeniul societății civile să intervină într-o chestiune care o depășește. Vă mulțumesc și nu mai vorbesc!
Elevul: Domnule Puric, aș vrea și eu să mă exprim, căci dumneavoastră m-ați minimalizat pe mine prin felul în care v-ați adresat. Eu nu v-am minimalizat pe dumneavoastră.
D.P.: Nu te-am minimalizat. Eu m-am adresat ție ca unui copil, așa cum ești, căci eu am un fiu ca tine și îmi cer scuze dacă tu te-ai simțit așa. Nici pomeneală, din contră am încercat să-ți vorbesc, chiar respectându-ți inteligența, dar deschizându-ți o portiță către ceva la care tu n-ai avut acces. Nici eu n-am știut, puiule, ce s-a întâmplat până în 1989. Am crezut că a existat numai Partidul Comunist. Eu n-am știut că a fost rasă toată intelectualitatea și băgată la canal, eu n-am știut ce s-a întâmplat cu țara asta. A trebuit să citesc cărți despre partizani, despre ce s-a întâmplat în pușcărie.. Știi cum s-a rezistat în pușcării?
Elevul: Da, am o cultură….
D.P.: Prin rugăciune.
Elevul: În jurnalul său de idei, jurnalul pe care-l ținea, Mircea Eliade, dedică – și o să vă și arăt după emisiune – icoanei câteva pagini și spunea că icoana nu este o reprezentare, ea este o reprezentare sensibilă, datorită originii sale supranaturale. La Concilul de la Niceea din 977 s-a spus următoarea chestiune. Acolo oficialitățile, autoritățile ortodoxe au decis următoarea chestiune: Icoana, atunci când ne închinăm icoanei ca obiect, ci persoanelor reprezentate în acea icoană. Fiindcă nu se mai face astfel diferență între idol – și păgânii se închinau la obiect, nu la ceea ce reprezenta acel obiect – și noi, ca creștini ortodocși ne închinăm la ceea ce reprezintă icoana respectiva, nu ca obiect.