primăvara a venit
pe neașteptate
pe nepusă masă
m-am trezit într-o dimineață ca asta
iarba creștea din pământ
de înălțimea unei șchioape
ca un argument la suprafață
nu mai puteam face nimic
toată lumea știa
toată lumea văzuse
chiar dacă mi-aș fi ascuns
trupul până la coate în buzunare
în bocanci înainta
ca un barbar pe propria-i inimă
strivind iarba cu care mi-aș fi putut
acoperi barem fața



Hristos a înviat! Adevărat a înviat. Închid telefonul. Pentru a câta oară. Doar că de la o vreme, cu o calmitate imuno-reflexivă care nu mișcă barem un fir de praf de pe birou. Un automatism care-mi amintește de câinii lui Pavlov. Dar, bineînțeles, nu înainte de a-l asigura că Hristos a înviat și la mine și că e totul ok. Că iată nu m-am sinucis, aruncându-mă de la etajul nouă al iubitei sale, așa precum îmi prezise acum un an, nici alcoolică nu am devenit și nici servicii nu prestez în bordeluri. Îmi unduiesc vocea, că... slavă Domnului, amușinez când e el la celălalt capăt al firului, într-un Aalooou care iată-iată, pare că se topește schițând în aer silueta unei feline gata de salt. Un salt spectaculos ca un foc de artificii. Știu că prezența mea nealterată, nevătămată, fie... și la celălalt capăt al lumii, nici pe departe nu e un prilej de bucurie pentru Domnia sa, Rahatul. Mai știu că a concrescut acum patru ani, ultimii patru ani din viața sa de... om asamblat cât de cât, în jurul meu ca în jurul unei bare metalice. Toată susținerea, coloana lui vertebrală de la un cap... la celălalt, rămân eu. Și cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt îi răsucesc carnea pe dinăuntru, măruntaiele, creierii ca în jurul unui sucitor: Să vedem ce se poate coace! Un inelar în jurul degetului. Mă joc cu el. De-ar ști că toată pofta mea de viață își trage seva din moartea pe care mi-a oferit-o mărinimos. Instinctul autoconservării se adeverește în momentul în care îmbrâncești pe cineva pe marginea unei prăpastii. Spre surprinderea ta, îngrămăditul de pe extremitatea aceea desființială se va agăța de orice fir de iarbă, cu și mai multă îndârjire cu cât îl vei brusca, gest venind pe contrasens cu aparenta platitudine a manifestării lui de fiecare zi.
Câtă stupiditate, uneori, este în stare să suporte foaia. Bunăoară chiar aceasta pe care o citești, deși a fost mototolită într-un ghem de hârtie aterizată hăt colo în ungherul de lângă ușă, a reușit să ajungă în spațiul virtual prin care călătorești.