aș vrea doar să-mi dai pace
și icoana ta zdrobitoare
să se îndepărteze odată de irisul meu...
copilăria e de mult agățată-n cui,
alături de micile minciuni pe care le ghiceai.
azi, nici tăceri nu înțelegi,
tăceri ce strigă tot mai tare
și aflu cu stupoare că nicio vorbă
nu trece de pereții tari de beton,
nicio faptă nu trece nerăsplătită,
toate vin înapoi urâțite,
ca monștri din filmele cu frodo.
glumesc, cum nu?
toate-s tragicomice,
ai pierdut de mult simțul ridicolului.
nu-mi vei da pace niciodată, nu-i așa?
condamnată mereu la grozăvia de a nu fi om
pentru mine,
iar eu ,
la umbra pe care o tot arunci
imensă cât tărâmul celălalt.