odată… e o veșnicie de atunci, nimic nu era întreg fără litera desprinsă din zidul alb, nimic nu era întreg fără acel gând ce-mi lega boabele de timp în suiș…
iar gândul acela venea dinspre tine, ca un mir ușurător de poveri…

zidul alb era zidul la care mă rugam atunci când pierdeam cântecul, aceea lumină morganatică ce venea dintr-un alt timp, un timp fără gheare sub tâmple…

acum zidul la care mă rog are tristețea lui… păsări grele de amintiri mi se cuibăresc în inimă, visul meu a adormit în bătrinețea lui virgină, nu-mi mai duce îmbrățișarea de mână, nu mai simt marginea zării sub tălpi, îngerul meu nu mă mai adună din risipire…

zâmbetul tău nu mai împrimăvărează de ziuă

„ un lucru face atât cat îl prețuiești” așa-mi spuneai, iar într-o dimineată, un gând a luminat visul pernei… mi-am amintit că sunt femeie și nu mi-am respectat menirea …

dar știu… va veni o vreme când bucuria va crește în jurul meu ca o iarbă, voi ieși din zidire ca dintr-o iarnă grea și voi îngenunchea la altarul dintre nopți
și mă voi ruga…

lanțurile mele se vor deschide atunci precum o carte, iar în colțul de inimă rămas viu voi crește păsări albe… apoi voi lega vise de aripile lor …

atunci puntea peste abis va atinge cealaltă parte din mine, iar eu n-o să mai plimb drumurile dintre stele…