A plecat fără să zică noapte bună. O durea. Nu mai era loc nici măcar de noapte bună? Cu câteva seri înainte îi spusese somn ușor. I se păruse familiar și a vrut să-i zică ceva, dar a renunțat pentru că nu voia să-l alunge. Se simțea bine să-l știe acolo. Era ca un pansament pentru sufletul ei răvășit. Îl întâlnise exact când avea mai mare nevoie. El nu știa. Citise o oarecare tristețe în gândurile ei, dar nu a putut să citească până la capăt. Probabil o interpretare greșită a lucrurilor l-a împiedicat să descopere misterele ascunse cu grijă în colțuri de gând.

I-a spus că nu poate să-i dea speranțe deșarte. Ea nu își făcuse niciodată speranțe. Își dorise doar un prieten de suflet. El o acuza că idealizează. Așa pe nedrept, fără să încerce să o cunoască îndeajuns. Și asta o durea. Nu înțelesese că speranța ei rămăsese pe veci închisă în cutia Pandorei. Ea era fata pentru care și speranța murise. Mai trăia doar pentru că se lega prin fire invizibile de oameni pe care îi folosea ca pe niște păpușari. Făcea asta de mulți ani și devenise ca un drog. Nu avusese curajul să strige după ajutor.

Nu putea să se supere pe el. Îi dăruise atâtea clipe minunate…Așa că a închis ochii și și-a închipuit semnul cu mâna pe care i-l făcea uneori la despărțire. El s-a întors și i-a zâmbit nepăsător așternând o altă tăcere.