Stătea lângă fereastră și privea în gol. Era oare timpul să-și contabilizeze existența? Astăzi, căutase ceva în dulapul cu trecuturi și când a ridicat capacul unei cutii a văzut pantofii de mireasă. Nici acum nu își putea explica de ce îi păstrase… Probabil, pentru că își dorise ca orice femeie să fie îmbrăcată în alb în fața altarului alături de cel iubit. Cine știe? Acum orice explicație era bună doar pentru alinarea sufletului său răvășit. Unde și când greșise?

Acestea erau întrebări care o chinuiau de mult timp… Șaisprezece ani trecuseră prea repede. Se obișnuise prea mult cu starea de încremenire în care se afla de atunci… O zi la început de mai… Ziua care i-a schimbat total existența. De atunci viața ei fusese doar în alb și negru până când a apărut el. Trăise șaisprezece ani având convingerea că așteptarea ei nu va fi zadarnică și nu se înșelase. Din nefericire nu se putea bucura pe deplin pentru că umbrele trecutului o bântuiau încă.

Adevăratele înfrângeri sunt renunțarea la vis și ea uitase să mai viseze pentru că rămăsese prea mult timp în starea aceea pe care nu voia să o justifice și care o făcea să pară în fața celorlalți puțin ciudată. Simțea uneori privirile întrebătoare și murmurul iscat de trecerea ei. Întotdeauna rămasese impasibilă. Nu o interesa ce părere au alții despre ea. Avea ea propria ei părere despre sine. Dacă atunci când te uiți în oglindă nu te jenezi de nimic înseamnă că totul este în regulă, îi spusese odată mama. Și ea se putea uita în ochii ei fără nicio problemă.

El apăruse la momentul oportun. Nici ea nu-l mai aștepta. Venise cu valiza lui plină de vise pe care i le dăruia aproape seară de seară. Niciodată nu înfloriseră pe buzele ei atâtea zâmbete. Abia aștepta lăsarea serii ca să stea cu el la povești. Era prietenul de suflet pe care îl așteptase o viață. Și-l imaginase în fel și chip. Acum era real, palpabil și era acolo. Era singurul căruia a putut să-i spună durerea ei neîmpărtășită, având convingerea că nu o va condamna niciodată. Era ca un duhovnic neoficial pentru că reușise să sufle peste întreaga ei ființă puțin din liniștea și pacea sufletească pe care le căutase de atâta timp. Se simțea datoare, dar se gândea că, poate, într-o zi va putea și ea să-i întoarcă gestul.

Fără să știe, el era acum cel care îi dădea motive să trăiască. Învăța de la el să viseze și nu numai.