După o săptămână de stat la Gura Humorului, am schimbat Bucovina cu Maramureșul. Singurul drum posibil trece prin pasul Prislop. Peisajul e mirific dar din păcate, eu ca șofer, n-am putut admira nimic din cauza gropilor din asfalt.

Ne-am cazat la o pensiune în Oncești, un sat de oameni gospodari, pe Valea Izei.
Să vă povestesc cum îmi petreceam o după amiază la pensiune. Venim de pe traseu pe la 16-17. Ne așezăm la o masă lungă, unde la mijloc trona o sticlă de doi litri, plină cu palincă și alta, identică, plină cu afinată. Aflu de la gazdă că putem să luăm la discreție, nu numai un păhărel, cum am văzut la alte pensiuni.
Masa de prânz începea cu un castron imens de ciorbă rădăuțeană, care bate de departe ciorba de burtă. Felul doi consta în câteva castroane pline cu de toate. Nu lipseau mămăliguța și mujdeiul. La desert urma o farfurie plină ochi cu clătite sau gogoși. Am încercat să mâncăm măcar jumătate din cele puse în față, dar când am simțit cum dau să sară niște nasturi, ne-am oprit, dezolați.
Dupa masă venea găzdoiul și ne arăta frigiderul:
- Dacă vreți, luați-vă câte beri doriți. Dacă nu, continuați cu palincă sau afinată. Băuturile sunt incluse în preț.
“Ia te uită” îmi zic eu în gând “ăsta e un fel de All inclusive, dar la prețuri românești”. Nu vă spun prețurile, ca să nu fac reclamă demascată.
Drept care în prima după- amiază, obosit de drumul lung și accidentat, am profitat din plin de ofertă. Palincă, evident, bere am și acasă.

La plecare primisem un sfat “Nu ratați mocănița de pe Valea Vaserului, e singura din țară”. Ne-am conformat și nu ne-a părut rău. Traseul are cam 30 km, e paralel cu Vaserul, o apă vijelioasă și, cum drumul urcă destul de mult, pleci dintr-o pădure de foioase și cobori sus (antipleonasm) într-una de brazi. Trenulețul merge cu 10-12 km pe oră, așa încât faptul că vagoanele sunt deschise nu deranjează. Ba dimpotrivă, poți face sute de poze. Și ai ce fotografia.




Pe Vaser, iubea o fată
Un mocan de veche viță
Și, având cale ferată,
Și-a adus-o… mocăniță.


În zilele următoare am mers pe Valea Izei în sus și-n jos. Am văzut câteva biserici vechi de lemn de pe la 1300, în Ieud și în Bârsana, am vizitat pe îndelete noile și bogatele mănăstiri Bârsana și Săpânța- Peri, am trecut pe la o palincărie locală (mai am și acum), am colindat din casă-n casă în Muzeul Satului din Sighetul Marmației. Singurul loc pe care am refuzat să-l vizităm a fost închisoarea din Sighet, deși ne fusese recomandată. Poate cu altă ocazie, mai sobră.



Biserica de lemn din Bârsana


Am lăsat la urmă o epigramă epitaf.

Sub această cruce grea
Zace biata soacră-mea.
Trei zile de mai trăia
Zăceam eu și citea ea.

O recunoașteți ? Se găsește pe o cruce din Cimitirul Vesel. În Săpânța, evident. Este singurul loc din lume unde epigramele epitaf se găsesc la locul lor, adică pe cruci. Și unul din puținele locuri unde un om, unul singur, a adus celebritatea mondială unei localități. Ion Stan Pătraș e numele lui.




Și veni ultima zi,
Mă opresc să mai înșir.
Mergeți, de mai vreți citi,
La Săpânța-n cimitir.