Unirea, o perpetuă himeră.

Câte definiții axiomatice nu sunt considerate din punctul de vedere al românilor, doar niște simple vorbe fara rost?!...Multe. Prea multe pentru a mai pierde timp si spa
țiu, doar pentru plăcerea sado-maso; care oricum nu mă caracterizează, aceea de a răsuci cuțitul în rană. Tocmai din acest motiv, am să încerc să mă limitez doar la aspectul citat in titlul acestei scrieri, cel al unirii.
" În unire stă puterea!" Așa suna sloganul lansat de generația revoluționarilor de la 1848; acei iluminați oameni care au văzut interesul național, mult mai presus decât meschinul si simplul interes particular; cel care in zilele noastre, pare să fi contaminat majoritatea românilor; indiferent de condiția lor socială.
Cel mai trist, mi se pare de fapt aspectul legat de comportamentul clasei politice; care într-un total dispreț față de conceptul de patriotism, a uitat, ori nici măcar nu a știut vreodată, care le este menirea pentru care au fost investiți in funcțiile pe care le ocupă; tocmai prin voința si încrederea oamenilor care i-au ales.
Adevăratele virtuți, sunt cosiderate niște formule patentate de ratare personală; iar înșelăciunile, minciuna și furtul(alături de o întreagă pleiadă de alte "calități"), reprezintă unicul drum pe care trebuie să-l urmeze orice om care vizează succesul; mai ales atunci, când este vorba de unul politic.
Roadele unui asemenea mod de gândire și acțiune, si-au făcut repede simțite prezența, din păcate, chiar și în rândul oamenilor simpli; cei care in mod generic se spune că reprezintă poporul. Dacă în folclorul verbal se mai păstrează dictonuri de tipul:"Dacă-i ceri unui român un pahar de apă, el îți dă o cană de vin", în practică, acest comportament nu se mai regăsește nicăieri, pentru simplul motiv, că luând exemplul exponenților politici ai timpului, toti au început să cântărească lucrurile doar prin prisma câștigului material imediat.
Perspectiva unui câștig comun, mult mai semnificativ și de lungă durată, pare să nu mai reprezinte o miză destul de serioasă și mai ales valabilă, în contextul unei societăți care se pare că a uitat importanța conceptului de unitate națională.
Ne minunăm de faptul că ungurii si-au menținut permanent după '90 reprezentanți în guvernele care s-au succedat; indiferent de culoare acestora. Dar oare acest simplu exemplu, nu-i oare suficient de elocvent pentru a sublinia câtă importanță are unirea? Cât timp va mai trebui să treacă, până când vom înțelege și noi, cetățeni majoritari ai unei populații minoritare, din punctul de vedere al drepturilor și al aspirațiilor legitime?!
Prin acest discurs, vreau să mă credeți că nu urmăresc să dau lecții de viață nimănui, atât doar că nu mă pot abține să nu fac anumite considerații personale legate de acest subiect, care mi se pare de o importanță capitală și care ne place ori nu, ne influențează viața tuturor.
Dacă in țară anumite situații de dezbinare și neânțelegere își au rădăcinile într-un trecut care a marcat relațiile sociale, făcându-i pe oameni să se manifeste într-o manieră mult mai individualistă decât ar fi normal, în cazul celor aflați peste hotare, acest lucru mi se pare total stupid și contraproductiv. Între străini, sentimentul de solidaritate și de întrajutorare al celor care aparțin unei minorități etnice, ar trebui după părerea mea să se manifeste cu mai multă pregnanță. Chiar și aici primim lecții de la alții, lecții pe care din păcate nu ne străduim nicicum să le învățăm.
Ca să nu vi se pară doar o simplă expunere retorică, lipsită de forța argumentelor concrete, ori doar o refulare a unui sentiment de frustrare individuală, am să fac uz și de exemplificări suficient de edificatoare, pentru a-mi susține punctul de vedere legat de această problemă spinoasă, a lipsei unității diasporei românești.
Locuiesc de opt ani în Italia, timp în care am avut posibilitatea să văd cum se comportă componenții multiplelor etnii care și-au ales să trăiască în această țară. Am cunoscut o mulțime de filipinezi, care chiar din momentul în care se întâlneau pentru prima oară se îmbrățișau, adresându-și apelativul "frate"; făcând mai apoi front comun și ajutându-se reciproc ori de câte ori, unul dintre ei se găsea în dificultate. În parcul aflat pe colina din fața Coloseumului, in fiecare duminică poți întâlni sute de familii sudamericane- peruvieni, venezueleni, columbieni ș.a.- care mănâncă împreună mâncăruri tipice naționale, în vreme ce bărbații dispută adevărate campionate de fotbal pe un teren improvizat.
Cât despre comunitatea chieză care a transformat cartierul roman Esquilinio, într-un adevărat China Town, nici nu am ce să mai adaug la binecunoscuta lor unitate și la spiritul lor de întrajutorare, limitându-mă doar la observația că în orice dimineață poți să-i întâlnești cu zecile, făcând exerciții de gimnastică specific orientale în micul parc de lângă stația de Metro Vittorio Emmanuelle II.
Cât privește pe conaționalii noștri, se adună cei drept și ei în fiecare duminică la Anagnina, capătul liniei de Metro A, fieful recunoscut al românilor din Roma și împrejurimi, numai că aici n-ai să poți nicicum întâlni acea atmosferă care se respiră așa după cum spuneam înainte, în mijlocul celorlalți "stranieri".
Aici forfota reprezintă pentru hoții de buzunare un bun prilej de a "curăța pe câte un husăn", iar bârfele sunt cele mai frecvente motive de discuții printre cei care eventual se cunosc. Cultura românească este reprezentată de văicăreala demnă de toată mila a unor maneliști, loviți se pare în bloc de durerea sfâșietoare produsă de ceea ce francezii denumesc "la maldie d'amour"; iar la sfârșitul zilei, pe acest adevărat câmp de bătălie, zac aruncate peste tot sute de sticle de bere, hârtii de ambalaj, la un loc cu o cantitate incomensurabilă de mucuri de tigară.
Asadar, iată cam la ce se rezumă sentimentul apartenenței comune a românilor aflați peste hotare.
O fi bine așa?!...No fi bine?!...Dificilă dilemă.
Dacă ar fi să ne luăm după filozofia celor care spun că libertatea personală indică fiecărui individ în parte traiectoria pe care-și mișcă existența, am putea accepta că individualismul nu-i chiar o caracteristică blamabilă; numai că atunci când nu suntem în stare să cuplăm interesul personal la cel general, eu sunt ferm convis că avem mult mai mult de pierdut, decât de câștigat în cazul lipsei de coeziune socială.
Eu personal, am putut să constat cât de mult incide acest comportament în modul de manifestare și de gândire a concetățenilor mei, cu ocazia alegerilor locale care s-au desfășurat în primăvara acestui an din Italia; unde am avut dreptul datorită statutului de cetățeni comunitari, să participăm și ceea ce este mai important, chiar să candidăm la funcția de Consiler.
Fiind cunoscut de către unul dintre candidați(care în final a și devenit Primar al orașului Velletri unde locuiesc), mi s-a propus să candidez ca reprezentant al comunității românești, contând pe voturile acesteia, pentru că 1259 de voturi,( câți cetățeni cu drept de vot sunt aici), nu sunt tocmai de neglijat. Am acceptat propunerea, considerând că sunt într-adevăr persoana care ar putea să se bată pentru drepturile românilor(care sunt deseori încălcate flagrant),
bazându-mi această decizie, pe faptul că voi reuși să-i conving pe oameni de necesitatea de a avea un reprezentant al lor în cadrul Primăriei.
M-am dedicat acestui scop integral, și fără să mă gândesc la interesul meu; lucru care nu prea se întâmplă de obicei, o știu din proprie experiență, căci doar nu m-am născut ieri; însă din păcate nici măcar 100 din cei aproape 1300 nu s-au "deranjat" să participe la votare(au fost Consileri aleși cu mai puțin de atât!)
Viața mea nu s-a schimbat oricum în urma acestui "eșec", dar ceea ce știu precis, este că viața multora dintre cei care sunt aici s-ar fi putut schimba în bine, datorită sprijinului pe care l-aș fi dat românilor prin susținerea unor proiecte sociale, menite să le facă viața dificilă de imigrant, mult mai lesne de suportat.
Într-o discuție avută ulterior cu un amic italian, discuție în care nu mi-am putut reprima dezamăgirea creată de această "aventură", acesta mi-a spus: "Dragul meu, voi românii dacă ați fi fost uniți, puteați să dictați legea în acest oraș" E și normal, atunci când la o Primărie sunt 13 (potențiali) Consilieri, care să decidă mersul lucrurilor.
Decât s-o ducem mai bine...Mai bine să moară capra vecinului!