Black Magic Woman

Îmi este teribil de greu să încep. Nu pentru că nu aș ști despre ce am să-ți vorbesc (oh, da, de data aceasta știu prea bine ce trebuie să îți spun...), ci pentru că nu îmi găsesc încă vorbele. Mă simt cum ar trebui să se simtă un magician care a uitat incantația și care nu știe prea bine dacă nu cumva iepurele ascuns în pălărie nu și-o fi luat cumva o bine meritată vacanță și căruia nu-i rămâne altceva de făcut decât să improvizeze pe o temă dată.
Vezi... mi-e mai ușor acum să mă strecor pe după cuvinte spre tine și spre subiectul ales de mine.

Povestea mea – care nu e o poveste- începe în iunie 1992. Cadrul este camera unui prieten din Suceava a cărui mamă este bună prietenă cu mama. Pot vedea antediluviana combină „International” (cu un abțibild „Coca-Cola” lipit pe boxe) strecurată abil pe un raft destul de rudimentar, deasupra căruia, pe alte două rafturi zace perfect aranjată arhiva de casete a gazdei. Ar trebui să fii sau nebun sau complet lipsit de gust ca să nu admiți înăuntrul tău că ai în față o comoară. Sunt superbele casete poloneze din seria „ELBO” (cele mai reușite casete-pirat pe care le-am văzut vreodată), întotdeauna mai scumpe cu 50 de lei decât celelalte, cu coperțile de obicei gri, cu inflexiuni de aluminiu (dar uneori roșii până aproape de roz), resturi ale unui proiect de restituire exhaustivă a cam tot ceea ce e mai de soi în rock, blues sau jazz. Sunt vreo cinci albume Pink Floyd, încă vreo trei Led Zeppelin, câteva Frank Zappa (nu mai îmi amintesc câte – nu mi-a plăcut Zappa niciodată, și l-am lăsat întotdeauna snobilor ca pe un teritoriu nedisputat de un barbar ca mine)... și un singur album Santana. Am fost un norocos, zic eu, pentru că mi-a căzut încă de prima dată în mână tot ce a fost mai bun în discografia celui care, alături de Gary Moore și Jimy Page, avea să devină chitaristul meu favorit. Da, aveam în față (fără ca eu să știu ce conține sau cum sună) „Abraxas”, albumul din 1970. Un album-concept, un album strâns în jurul a câtorva piese tari înconjurate de alte câteva care nu au vlagă și nici sens decât în jurul acestora, și în ordinea inițială, cu o copertă fistichie, aproape fascinantă, în stil latin, dezvăluind impudic la centru o negresă superbă în picioarele ei doar un pic mai lungi decât pletele, străjuită de un porumbel (neapărat) alb deasupra coapselor.
Acum, ca și atunci, nu am putut rezista tentației de a asculta „Abraxas”. Atunci, însă, era pentru prima oară. Atunci, ca și acum, am fost hipnotizat de tot ceea ce auzeam. Și în mod special de piesa a doua, „Black Magic Woman”. Începea cu o pulsație lejeră a basului, învăluitoare, peste care se suprapunea clapa, insinuantă, foarte repede acoperită de chitară, totul condimentat ritmic de o percuție discretă și lentă a unei ceremonii voodoo „au ralenti”. Versurile nu spuneau nimic, afară de încercarea de joc de cuvinte din titlu, nimic mai mult decât o invocație sau o rugăminte în fața unei femei vrăjitorești și babilonice în puterea căreia te afli, care te poate damna sau exorciza după bunul ei plac, și din mâinile căreia nici măcar nu vrei să scapi (altfel, unde ar fi invocația și ce rost ar avea ea?), însă punctul de fascinație era în cu totul altă parte, în senzualitatea molatecă și incitantă a preludiului, în curgerea șerpuitoare a soloului hipnotic de chitară, în vigoarea sălbatecă, aproape voodoo, a finalului, în nota aceea gravă și prelungită care încheia o dezlănțuire de primăvară, consfințind damnarea ori mântuirea eroului (-de-o fi existat vreunul?!…), dar și liniștea care urmează unei asemenea aventuri de care s-ar teme oricine și pe care ar dori-o cu spăimoasă fascinație orice bărbat și orice femeie. Până la urmă, am aflat-o mai târziu, cântecul acesta nici măcar nu era al lui Carlos Santana (fusese compus cu un an înainte de Peter Green, una dintre cele mai pitorești figuri ale blues-ului alb non-comercial), căruia îi revenea însă meritul de a uni între ele două bucăți aparent incompatibile: „Black Magic Woman” (un blues-rock, aș spune, experimental) și „Gipsy Queen” (o improvizație rapidă latin-jazz al unui chitarist cândva maghiar și aproape anonim, Andras Szabo).
Ei bine, ceea ce eu nu aveam cum să o aflu atunci (-dar oare când avem ocazia de a realiza, în chiar clipa în care ni se întâmplă, că am fost loviți de ceva neașteptat și că din acel moment nimic nu va mai fi ca înainte?), însă pot să o știu și să o spun astăzi și acum, și anume că totul se schimbase, că dobândisem un nou punct de reper laolaltă cu o nouă obsesie (sau poate că o mai veche obsesie căpătase un nume nou?!), și că găsisem un acord și un nume pentru a exprima emoții pe care la vârsta aceea nu aveam cum să le explorez altfel decât în imaginație. Acum îmi e încă și mai greu să transpun într-un text coerent ceea ce vreau să îți spun, intuind cumva într-o cavernă a rațiunii mele că sunt pe punctul de a semna o cerere de viză dincolo de cortina neagră a ridicolului, dar ce pot să fac? – am început deja în acest registru, până și linia melodică a fost deja decisă odată cu primele (diz)armonii care au ieșit dintre degetele mele în ultimele minute, și nu mai am cum să mă opresc. Va trebui să îți descriu (dar vag și fugitiv) cum am împrumutat caseta în cauză (am reușit să găsesc un exemplar care va deveni al meu de-abia un an mai târziu), cum am făcut abuz de ea la Giurgiu, în nopțile acelea care mi se păreau mai puțin sufocante în acea vreme, ascultând-o ghemuit în pat, cu căștile în urechi, visând cu ochii deschiși la a mea „Black Magic Woman”, întrebându-mă (ca o spălătoreasă, ar spune amicul meu Napo’) cum o să arate ea, supunându-mi mintea în mod inchizitorial aceluiași etern interogatoriu încheiat cu promisiunea că ar trebui ca totul să se unduiască „așa” și „nu altfel”… „I got a black magic woman!/ [She’s] Got me so blind/I can’t see” – și fandacsia (ai spune tu!) e gata, e în fața mea, mai rău chiar, e în mine, iar bietul de mine, mereu gata să cedez primei ispite ori primei obsesii, nu mai am nici o cale de întoarcere, și nici nu o căutam. În fapt, începeam să îmi dau seama, în nopțile acelea singuratice de la Giurgiu, care erau deja și oricum ulterioare acelei „unice și irepetabile prime nopți”, că a face dragoste nu e nici un ritual și nici o artă (-însă am uitat repede această observație, întrucât contravenea spiritului meu de sibarit, „cabotin”), ci un pic mai mult și mai puțin de atât, iar din închipuirile nedefinite ale acelei magme neterminate și pulsatile care era personalitatea mea la șaptesprezece ani, una începea să prindă un contur negricios și ciocolatiu, ca în desenele manga, desprinzându-se de celelalte umbre rămase lipite de fundul creuzetului post-acneic : până la urmă a face dragoste presupunea a găsi un ritm, al tău, mai lent ori mai rapid, ori alternând alternanțele, că ai fi putut face totul pentru a-ți surprinde partenera, ori, dimpotrivă, că e posibil ca totul să fie făcut în doi, în același ritm, și că totul ar trebui să fie foarte simplu, de fapt, că totul este simplu, dacă tu și Celălalt aveți același ritm… Iar cine era Celălalt? – Damn it, it was the „black magic woman”, of course!
Între timp, romanțioși ca doi liceeni (dar eram oare altceva?!), eu și colegul meu de bancă Giovi (a cărui istorie, încă și de-ar fi scrisă cu acul în colțul ochiului și tot ar avea mii de învățăminte pentru cel care s-ar obosi să o citească și să o priceapă… Dar această poveste rămâne pe altă dată, draga mea, când o să fim mai mari, amândoi…) obișnuiam să comentăm farmecele damelor din Suceava (și nu numai!), emisiunea lui Ray Cokes (in illo tempore) „Greatest Hits” și „filmul de ieri seară” (pe vremea aceea, pentru cinefilii în devenire nu existau prea multe alternative: TVR1, RETE4, Sky Movies – la care am văzut, cu purici, că așa îl decodificaseră sucevenii, „Bitter Moon”, filmul lui Polanski după „Lunes de fiel”- și TNT/TCM…), ultimele audiții muzicale (repetând până la suprasaturație aceleași opinii. În speță, eu nu gustam rockul alternativ și nici pe cel progresiv, iar lui nu-i plăcea blues-ul), ultimele lecturi (evident, că doar eram intelectuali, de!). Cum sufeream amândoi de aceeași opinie-complex, și anume că nici una din femeile din jurul nostru nu ne erau pe plac, ca și cum, în acele clipe oricare dintre noi, la acea vârstă, ar fi putut cu adevărat descrie ceea ce îi place sau nu la o femeie (și nu mă refer la judecăți stereotipe din categoria „Îmi plac blondele” – „Ba mie brunetele”) ori care sunt spațiile goale dinăuntrul Ego-urilor noastre hipertrofiate și inflamate până la refuz care ar fi trebuit să fie umplute cu părți din prezența magică și așteptată a Celuilalt (recte: Ea), nu a mai lipsit decât acel ultim catalizator care a fost „filmul de ieri seară” („The kiss of the Spider Woman”, cu Sonia Braga, William Hurt și Raul Julia, după romanul –ignorat de noi, atunci- argentinianului Manuel Puig ) pentru ca toate acestea să poarte un nume: „The Spider Woman”/ „La mujer aranha”. Sau, mai simplu, „Thais”. În sine, repet, totul este vecin cu un vis de spălătoreasă sau cu o reverie de gospodină ecranizată într-o telenovelă cu miriade de episoade unde am căuta contraponderea masculină pentru un Făt Frumos nu neapărat frumos și, mai ales, nu în mod necesar deștept (asta dacă onoratul meu public ține musai să înverzească cu parfumata-i răsuflare fiola detectoare de sarcasm…).
Între timp, crescând, am adăugat noi aspecte acestui mit, teoretizând (dacă îmi permiți să o spun) cu filozofia mea de cartier așa numitul „sindrom Lili Marlene”. Despre ce este vorba? Păi, să luăm aminte: „When we are marchin’/Through the mud and cold/ And when my pack seems more than I can hold/ My love for you will ease my might/ I’m worm again/ My pack is light/ It’s you, Lili Marlene”. Acest adaos anglo-saxon la originalul german explică, până la un punct, imensa popularitate a cântecului care ar fi trebuit să fie inamic printre acei soldați ai Imperiului Britanic care gustau din cupa înfrângerii absurde în 1941 în Africa de Nord. It’s a basic human reaction, îmi place mie să spun, referindu-mă (oh, iarăși!) la o replică a lui Peter O’Toole din „How to steal a million” – să te gândești, atunci când îți e cu adevărat greu, când totul pare din ce în ce mai lipsit de speranță, când nu mai vezi nicăieri vreo ieșire, când îți vine să lovești pereții cu capul, în sfârșit, în acele momente în care ți-e frică, sau atunci când știi că trebuie să reziști cinci secunde în plus (numai că timpul tău pare că s-a oprit, ori, dimpotrivă, curge atât de repede încât nu ai cum să observi că nu mai ai nici o secundă de prisos), la o femeie, la „The Spider Woman” (așa cum apare ea în romanul lui Puig) sau la Lili Marlene, amantă a ta care poate că nici măcar nu există (uneori este fotografia din buzunarul celuilalt, scăpată ca prin minune de vigilența unui gardian), izbutind astfel să ignori norii din jurul tău, izbutind să mai respiri o clipă, să mai faci încă un pas, sau poate chiar doi, și să îți ții astfel spatele drept, pentru că știi (vrei să o știi sau vrei să o crezi) că nu mai e mult, doar un mileniu, până în ziua în care vei fi „pe” brațele ei, până în ziua în care toată acea lume aberantă se va sfârși făcând loc alteia, singura care are sens, chiar dacă, pentru moment nu e nici măcar la fel de vie și aparentă precum scrumul unei țigări, chiar dacă, de fapt, scrumul acela, fumul acela… nu e nimic mai mult decât ești și tu și lumea, și lumea care te strânge de gât între șoldurile ei, ca și lumea la care visezi…. Și fără de care, nimic nu ar mai fi posibil. Nici măcar tu. Sau… mai ales tu.