La trecut-i mare, niciun viitor...


Dacă aș scrie despre istorie aș scrie despre Ceaușescu, dacă aș scrie despre politică aș scrie despre Brătianu, dacă aș scrie despre muzică aș scrie despre George Enescu, despre regi - de Carol I, despre curiozități - de Dracula, despre monumente – de Castelul Corvineștilor de la Hunedoara, despre pictori – de Luchian, despre poeți – de Ion Minulescu, dacă aș scrie despre viteji – de Ștefan cel Mare, în fine dacă aș scrie despre nebuni aș scrie despre Traian (că nu și-a văzut de treaba lui și s-a încurcat prin bălăriile de prin Dacia, când putea cuceri ținuturi mai mărețe cu populație mai cizelată). Ce-o fi fost în capul lui? Dar asta-i o altă cale pe care am parcurs-o deja într-un număr anterior... De fapt, ce țineam morțiș să punctez este faptul că nimic din ceea ce este actual (ființă, construcție, muzică) nu este indispensabil. Nimic nu mă frapează, nu mă șochează și nu mă mișcă nici de bine, nici de rău. Credeți că peste 100 de ani Băsescu va deveni mai popular decât Carol I de Hohenzollern, că Minulescu va fi uitat în defavoarea vreunui poet de cartier care scrie versurile pentru Paraziții, că Ștefan cel Mare va fi eclipsat de prestația mult prea naționalistă a lui Vadim Tudor sau că invazia lui Traian în Dacia va fi mai puțin glorioasă decât a minerilor lui Miron Cozma în București? Zău așa...
De pe la jumătatea secolului XX, în afară de prăbușirea unui regim (a naibii de bine pregătită) nimic care să merite osteneala de a fi ținut/ă minte nu s-a mai întâmplat. Nimic în România... pe Pământ au mai fost olimpiade, s-au mai răsculat provincii din Georgia, a mai fost omorât un Saddam – sau sosia lui - , s-a mai ridicat două nivele la Tai Pei, a murit prințesa Diana...
Fie România a încetat a mai produce genii, fie mediocritățile devin genii post mortem. În afară de case grotești ridicate cu bani obținuți din construcții în Italia, nicio arhitectură nu te face să te oprești pentru trei minute în fața ei. Dacă totuși nu punem la socoteală palatele țigănești cu acoperișuri brodate în tablă și pietre care peste două veacuri vor face cu ochiul turiștilor, în timp ce un ghid se zgudură pe lângă ei: ,,aici a trăit Bulibașa din Câmpia Turzii. Era regele fierului vechi și dictatorul locului. Acum o jumătate de mileniu strămoșii lui căutatu diamante în India”. Avem în continuare o influență latină, însă din punct de vedere cultural suntem mai jos de stadiul vizigoților. Dacă acum 2.000 de ani romanii au cucerit Dacia sub Traian, azi românii sub Traian cuceresc din răzbunare Italia. Și îmi e de-a dreptul rușine când cred macaronarii lui Berlusconi că dacii încă mai coboară de pe Columnă... Știți povestea... Cînd Badea Cârțan a ajuns la Roma amărât, cu hainele rupte și fața suptă de soare, nespălat, obosit și zdrențuit s-a pus să tragă un pui de somn taman lângă Columna lui Traian. Dimineața, italienii adunați ca într-un furnicar se mirau de mama focului și-și făceau cruci că ,,a coborât un dac de pe Columnă”.