Când trebuie să ne oprim din alergat în căutarea drumului care nu duce nicăieri? Dacă îl găsim vom știi că oricum toate drumurile duc în același loc? Viața este o alergare continuă înspre realizarea țelurilor personale, care de cele mai multe ori sunt văzute ca necesare pentru atingerea fericirii, dar câti dintre noi se opresc din alergat ca să privească drumul pe care merg și câti realizează că de fapt toate drumurile duc spre asta, o împlinire care practic este necondiționată de succesele personale sau de dorințele arzătoare pe care le avem? Dacă încetinim ritmul vieții să privim pe marginea drumului vom vedea că toate lucrurile frumoase sunt deja acolo, că cerul de deasupra noastra este însteleat, și că practic nu avem nevoie de nici un ajutor pentru a ajunge la el…trebuie doar să întindem mâna pentru al atinge. Suntem atât de grăbiți ca să ajungem la finalul călătoriei noastre și automat la ceea ce credem noi că ne aștepată acolo, încât nu mai avem resursele necesare pentru a observa că tot ceea ce căutăm se află la câțiva pași în stânga sau în dreapta. Avem tărie de caracter, avem putere în noi, avem tot ceea ce este necesar pentru a rezista călatoriei, un drum care câteodată este greu și cu multe obstacole, iar atunci când totuși suntem copleșiți de luptă și greutățile ne lovesc, căutăm putere ca sa ne ridicăm de jos, să ne scuturăm și să mergem mai departe, poate, poate vom ajunge la primul popas ca să ne odihnim. Întâmplarea face câteodată să ne lovim atât de tare încât să fim aruncați pe marginea drumului vieții și abia când reușim să ne ridicăm, să ne scuturăm hainele murdărite, privim în jur. În momentul acela unii dintre noi observă cât de multe lucruri frumoase se află pe marginea vieții, lucruri care abia se vedeau cu colțul ochiului și pe care prea puțini au putut sa le ia în seamă. Vom vedea că acolo, pe margine, se află o mare parte din fericirea pe care sperăm să o găsim la sfârșitul călătoriei noastre, dar fiind prea preocupați cu lupta nu le-am observat… Întodeauna putem, dacă vrem să ne oprim și să călcăm un pic în stânga sau în dreapta să vedem că popasul pe care îl așteptam de mult, se alfă lângă noi, trecea pe lângă noi, iar alergarea ne împiedica să-l conștientizăm, să vedem ce este langa drum. Stăm, privim florile, privim picioarele obosite și ne întrebăm de ce nu ne-am oprit până atunci să ne odihnim sau măcar să ne bucurăm de tot ceea ce se află lângă noi. Oau! Privește ce frumos se vede cerul de aici! Ești înconjurat de lucruri care știai că există, dar nu le puteai savura, ești cel mai înalt printre firele de iarbă, iar de la tine până la stele nu se află nici un obstacol… Nu este așa că acum simți că le poți atinge? Că acum când îți privești picioarele alergate te gândești că puteai oricând să te oprești din drumul tău spre fericire și să o cauți și la o întindere de mână. Păcat că vezi asta abia atunci când ești atât de lovit încât nu ai de ales decât să ajungi pe marginea drumului tău sau și mai rău, ești direct aruncat acolo. Respectele mele pentru cei care se pot ridica de jos și să alerge mai departe fără să se uite în lături. Da, ei ajung până la urmă la finalul drumului unde îi așteaptă împlinirea, dar mă întreb, oare ei știu ce să facă cu fericirea aceea dacă ei nu au gustat-o pe cealaltă? Unii poate că da, dar cu siguranță este mai frumoasă atunci cand știi deja ce să cauți la ea! Să mai fugi căutând drumuri, sau să renunți atunci când este greu, să te zbați în căutarea fericirii chiar când știi unde este locul tău? Toate drumurile duc spre ceva, dar eu vreau să știu să apreciez acel ceva, chiar dacă el nu va fi fericire pură…vreau să pot găsi bucurie lângă orice drum pe care-l urmez, iar când la final voi ajunge la capătul drumului pavat cu sudoriile și propriile vise vreau să găsesc ceea ce pot și știu să gust, vreau să fiu mai bogat, mai înțlept și să pot spune că în drumul meu, chiar dacă viața m-ar fi dovedit, locul unde m-aș fi prăbușit pentru todeauna era locul în care nu m-am prăbușit dezamăgit că nu am gustat fericirea. Am alergat, m-am împiedicat și am căzut, m-am ridicat și am fugit mai departe, iar atunci când am căzut așa de tare încât am ajuns pe marginea drumului am învățat că nu mai trebuie să alerg, ci să merg, am învățat să ocolesc obstacolele, nu să le iau în plin bucuros că rezist la lovituri și chiar dacă nu voi ajunge la finalul drumului, acolo unde voi cădea, voi cădea bucuros că am văzut și trăit ceea ce doar cu coada ochiului vedeam înainte.