Venită de curând dintr-o excursie de 8 zile din patria Afroditei, m-am gândit să aștern pe acest site o mică și neînsemnată amintire legată de ceea ce poate să însemne pierderea momentului favorabil de afirmare în lumea noastră literară. După ce am trecut prin Salonic și am fost la Meteora unde am văzut niște frumuseți pe care nu le poți descrie în cuvinte și care vor rămâne în suflet o perioadă lungă de timp, ne-am oprit în orașul Veria. Ne-am dus la niște rude care plecaseră de acum 20 de ani și s-au stabilit aici. Acest văr primar care era căsătorit cu o femeie modestă, la un moment dat ne-a spus așa hodoronc-tronc, că soția lui în Romania era o poetă talentată, dar odată ce s-a căsătorit cu el a terminat cu bazaconiile acelea care nu îi foloseau la nimic, mai ales în Grecia. Cristina care avea alt nume pe vremuri, a început să ne recite câteva din versurile ei și atunci chiar ne-a lăsat cum se spune: ca la dentist. Mi se făcuse părul măciucă în cap la auzul acestor versuri frumoase. Nu aveam curajul să spun ceva elogios la adresa lor că de la început mă avertzase Nicos:
-Să nu te prind că spui ceva de bine vizavi de aceste versuri că vă cărați amândouă de aici și vă las și moarte de foame.
M-am uitat la sclava Isaura și mi-am zis în sinea mea:
-Talentul acesta de soi nu a repercutat la timp, este deja prea târziu , persoana cea timidă nici nu mai are nici o șansă în jungla literară.