Din leagăn am căzut și eu, direct în pachetul cu vată,
într-o cutie așezată de mama lăngă patul improvizat
din două scaune,
în mirosul de ceai cu care-și ștergea sânii înroșiți de buzele mele,
în deznădejdea de a descoperi cu stupoare că, desigur,
Þara Nicăierea nu există,
Peter Pan e doar o minciună sfruntată a basmului cult,
iar eu…eu ce să mai zic, răsturnată și mică
în cutia cu vată?

Apoi tata – care nu e chiar tata –
mi-a făcut arc din nuiele și săgeți de trestie și m-a învățat
că în păsări și-n fluturi nu trebuie să tragi niciodată,
exact ca-n reclama cu nu-bateți-covoarele,
doar ceva mai simplu și mai aproape de băiețoasa care am fost
și care, firește, construia cazemate din hârtie și avioane
numai și numai pentru că niciodată
nu i-au ieșit rochiile,
și n-a avut talent nici pentru tunsul păpușilor.

Tot cu tata – care nu e chiar tata –
pe drumul care crestează cărare pe creștetul dealurilor,
am învățat să tac și să merg înainte,
și ca răsplată avea întotdeauna grijă – tata ăsta al meu –
să ascundă pentru mine rugi de mure, toporași, ciuperci sau brebenei,
sau chiar câte-o pasăre izbucnită de-a dreptul din măgura grâului,
la fel cum ascundea uneori Carul Mare,
mirosul de frunze arse în fundul grădinii
sau miracolul fraged al primului mugur dezgolit primăvara.

Între timp copiii s-au făcut mari, pe la celelalte case,
și eu m-am făcut mare-mare și a trebuit să plec,
departe de merii pitici,
departe de fântână și de leagăn și de cireșul meu și de celelalte,
departe și de tata – care nu e chiar tata –
săracul,
și tot nu pricep nici în ruptul capului de ce nu pot găsi cuvinte frumoase
pentru vremea aceea și pentru tata – care nu e chiar tata –
într-o poezie care, vezi tu, nu e chiar..ba deloc aș zice…poezie.