... Când se vorbește despre solitari, se fac întotdeauna prea multe presupuneri. Se crede că oamenii știu despre ce e vorba. Nu, ei nu știu. N-au văzut niciodată un solitar, doar l-au urât, fără să-l cunoască. Au fost vecinii lui care s-au folosit de el și vocile din camera alăturată care-l ispiteau. Au stârnit împotriva lui lucrurile, să facă zgomot și să îi acopere glasul. Copiii s-au unit împotriva lui, pentru că era gingaș, el însuși un copil, și cu cât creștea, creștea împotriva celor mari. Ei îl urmăreau în ascunzătoarea lui ca pe un animal hăituit și în toată tinerețea lui îndelungată n-a fost cruțat nici un moment. Iar dacă nu se lăsa prins, ei răcneau cât puteau, spunând că tot ce vine de la el e urât și dubios. Și pentru că nu îi lua în seamă, deveneau și mai îndrăzneți, îi luau pâinea de la gură, îi respirau aerul și scuipau pe sărăcia lui, ca să i se facă lehamite de ea. L-au blestemat ca pe un lepros și au aruncat cu pietre după el, ca să se îndepărteze mai repede. De fapt aveau dreptate; vechiul lor instinct nu-i înșela: pentru că într-adevăr, le era dușman.
Apoi, când el nu a ridicat privirea, și-au dat seama. Au înțeles că prin toate astea i-au făcut voia, că îl întăreau în singurătatea lui și îl ajutau să se despartă de ei pentru totdeauna. Și atunci au întors foaia și s-au folosit de ultimul mijloc, cel mai puternic, opus celorlalte: Gloria. Și nu mai rezista la acest zgomot: ridica privirea și era pierdut...