Așteptând în aeroportul din Roma,
dincolo de șirul de scaune la capătul căruia stau așezate
viorile cvartetului Olympus
mă uit la fetița cu ochi albaștri
care m-ar naște cândva.

Mă anticip.

Copilul să aibă viața încercată de mine.

Ea și-a schimbat locul și stă rezemata de maică-sa, cu spatele la mine,
închipuind (cu fetița mai mare care i-a dat naștere)
un Ianus.

Fețele privesc fiecare în altă direcție.

Acum s-au ridicat.

Voiam să dau, neobservat, un click cu "Olympusul" meu setat pe dis mode.
N-am făcut-o.
În jur se aud crâmpeie de conversație în română.

Mai dă-l încolo de IFon, m-am convins că instrumentele cele mai eficiente
sunt în continuare nesimțirea și prostia.