Schimbarea din jurnal
de Dan Ionescu


La editura Limes din Cluj-Napoca, Daniela Gifu publică „un jurnal de inițiere spirituală”. Cifra 33 de pe copertă indică vârsta de la care se prospectează ocaziile și mediul și are conectori în teritoriul de sugestie al vârstei christice: „care este vârsta maturității? Răspunsul firesc, fără niciun dubiu, este vârsta Răstignirii lui Hristos, treizeci și trei de ani… Atunci Dumnezeu a dat o nouă șansă oamenilor eliberându-i de sufocantele păcate”.
Abordarea jurnalului la o vârstă așa tânără e justificată prin mențiunea „de inițiere spirituală”. În pofida indiciului, Daniela Gifu încearcă să rămână în perimetrul propriilor definiții mai vechi și are teamă să se desprindă mai mult. Efortul se vede în tensiunea inegală a tatonării problemelor.
În regia jurnalului, pentru o credibilitate mai mare în fața citiroului, Daniela Gifu preferă persoanei întâi, ca Iulius Caesar în De bello Gallico, impersonalizarea indusă problemelor clamate, de pronumele reflexiv „se”, iar latența situațiilor e transcrisă frecvent în conjunctiv. Dispersia persoanei întâi se face și în subiecte: „această atitudine”, „rațiunea și trupul”, „orice activitate” etc.
Trecerea de la un an la altul își răsfrânge ecourile în ziua de întâi ianuarie. În afara dozei de imprevizibil care poate anula orice te frământă astăzi, poate chiar existența ființei, viitorul aduce șansa unor soluționări. Pentru o dragoste care întristează din cauza nefinalizării în nuntă, soluția e rugăciunea. Prin exercițiul ei, tulburarea sufletească se diminuează și apar ocazii oportune și observabile ale solidarității cu „alte suflete rătăcite”. Devenirea spirituală și sentimentală se face, în cea mai mare parte, în relație cu evenimentele consemnate în calendarul ortodox, în al căror fast evadăm mental din stresul cotidian. Trimiterile variate de genul: „a fost extrapolat și la nivel de învățământ, pornind de la refuzul de a mai face parte din procesul educațional, considerat inutil în fața robotizării continue și a câștigului financiar alunecos” sau „a fost demult un evreu, pe nume Moise, care a avut un destin însemnat, încă de la nașterea sa” indică parametrii deschiderii înspre domenii diferite și de interes social.
Comentariul mai larg, amintind în afrontul suspiciunii, de cel al Simonei Popescu, e din înclinația de a expune cu efuziuni raportul dinamic dintre om și mediu, în limita conceptului asimilat, de la percepția care încheagă până la evoluția ideii în constatări și-n concluzii de caz tipic. Daniela Gifu îmbină citatul de orice sorginte cu propria constatare a faptului care-o implică și emoțional.
Adresarea la persoana a doua confirmă nevoia de sfat pe care, dacă nu-l primește, autoarea îl dă altora cu vorbele pe care ea însăși le-ar aștepta: „nici nașterea și nici moartea nu depind de deciziile tale și nu poți decât să te conformezi cu durere. Dar modul cum îți trăiești viața îți aparține în totalitate”. În fragmentul despre șase ianuarie, o zi a regresului temporal: „ treptat și aproape imperceptibil de lin, vei auzi scâncetul sacru al pruncului pregătit să-și primească Sfântul Botez”, într-adevăr un creștin află varianta delimitării, sub auspiciile acestei zile, „de tot ce inima a pângărit în mod egoist, iar rațiunea a manipulat conștient și viclean”.
Probleme interesante sunt și despre efectul muzicii de cameră. Argumentul oportun diminuării impresiei de caz particular provine din lumea științifică: „terapia prin muzică a fost testată atât la ființele vii, cât și la plante”.
Daniela Gifu ne oferă întâi o scenă a relațiilor care asigură consumul întâmplării. În al doilea rând, surprinde reacția psihologică a omului în general, față de un segment al contextului, însă planul din care-și alimentează poziția voit exoterică, e din proximitatea personală, fapt parantetic, nu explicit. Obiectul cărții până la urmă nu rămâne evenimentul, ci avântul uman. Fără complexul de a se regăsi demodată într-o lume a interesului personal, Daniela Gifu reține momentul istoric al Unirii Principatelor Române: „24 ianuarie. Istoria trebuie respectată… Amintește-ți de momentul Unirii Principatelor Române… Câtă bucurie a fost pentru înaintașii noștri! Simbolul acestei speciale trăiri îl reprezintă hora, când, mână în mână, se retrăiește, mai mult sau mai puțin ca un joc de imagine, istorica bucurie de a fi împreună”.
Pregătirea în sine a cărții, după cum evenimentele sunt distribuite și dublate cu pilde, seamănă cu serialul de legende din fruntea Letopisețului de Grigore Ureche.
Cu subiecte despre căsnicie, religie și artă, cartea 33 corespunde unei mode, reinițiate de Cărtărescu, de a scruta vârsta cu posibilitatea jurnalului.
(cronică apărută în revista Scrisul Românesc, Nr. 9 / 2008)