Trecere

Mamei mele...

frunze de cristal ne amăgesc sufletul, când se coboară noaptea,
în pădurea de umbre căzute, peste fruntea de lespezi a uitării,
imaginea celei în care respirai,
înainte de a vedea lumina,
se estompează dureros,
ca și cum timpul s-ar sfâșia pe sine, clipă cu clipă, Prometeu și vultur totodată;
în genunchi mai pâlpâie sub ochiul tău de piatră clipa orfană,
ca un crucifix de stele înghețate,
soare orb, umbră de hyacint peste stinsele ape...
o implorai să nu plece încă, și ea te privea dureros, asemenea toamnei ce cade în fântâni miraculos de trist,
căci știa că a venit vremea...
și-a întins mâinile, aripi frânte,
lângă tâmpla de smirnă a îngerului,
tu i-ai închis pleoapele, fluturi de bronz,
ca să nu mai vadă întunericul
și să intre în Lumină...