Rechem în iarna dulcilor tăceri,
Speranțe rătăcite în trecut
Și-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri,
Ce prin deșertul vieții s-a pierdut,
Iar ochii mei -o matcă ce-a secat-
Pentru amicii care nu mai sunt
Și pentru-amoruri ce acum decad,
Cu râuri largi inundă orice gând.
Tristețile, uitării nu-i dau curs
Și răscolesc prin amintiri firesc
Și-adânc; e timpul fi'ndcă-am smuls
Durere, cu durere să plătesc.
Când mă gândesc la tot, prieten drag,
Parcă te văd întors, la mine-n prag.

Sonet XXX de William Shakespeare

When to the sessions of sweet silent thought
I summon up remembrance of things past,
I sigh the lack of many a thing I sought,
And with old woes new wail my dear time's waste:
Then can I drown an eye, unus'd to flow,
For precious friends hid in death's dateless night,
And weep afresh love's long since cancell'd woe,
And moan th' expense of many a vanish'd sight;
Then can I grieve at grievances foregone,
And heavily from woe to woe tell o'er
The sad account of fore-bemoaned moan,
Which I new pay as if not paid before.
But if the while I think on thee, dear friend,
All losses are restor'd, and sorrows end.