„Like a bird on the wire,
Like a drunk in a midnight choir,
I have tried in my way to be free.”
(Bird on the wire – Songs from a room)

Concertul lui Cohen, din 21 septembrie, a fost dincolo de spectacol. Dincolo de stadionul în care îl plasaseră. Dincolo de efervescența isterică a publicului la un concert. Dincolo de ploaia care a încercat să saboteze ultimele melodii. Dincolo de scenă, dincolo de cozile la cafea și bere, standurile de cărți și tricouri tematice. Dincolo de preferința mea maladivă pentru vocile baritonale și bas baritonale, gâjâite, mormăite, tabacice... ați înțeles ideea. Concertul lui Cohen a fost direct în sufletul meu, ca o magie, ca o rugăciune. Și, cu siguranță, cei care au fost acolo știu același lucru despre ei.

Dacă la începutul concertului, odată cu primele acorduri ale celebrei „Dance me to the end of love” (la care dacă mă punea să dansez până la sfârșitul vieții, o făceam), publicul încă mai zumzăia între bere, conversații, buluceli și limite teritoriale, la finalul concertului, același public îngenunchea în sine, profund și definitiv supus.

Întâlnirea cu Leonard Cohen nu e doar întâlnirea cu o voce. Nu e doar întâlnirea cu un personaj și nici măcar întâlnirea cu un om, este întâlnirea fiecăruia cu sine însuși distilată până la esență prin întâmplarea numită Cohen. O întâmplare în care Dumnezeu nu poate rămâne incognito.

Am fost înciudată pentru locația concertului, Cohen nu e un artist de stadion, însă modestia și discreția uluitoare, firescul ca și noblețea fiecărui gest sau sunet puteau face probabil și din Gara de Nord un spațiu absolut perfect pentru un regal Cohen.

De la ridicarea pălăriei și înclinarea în fața propriei trupe de câte ori o prezenta și până la modul în care Cohen a primit urările și vocea publicului, care a cântat de câteva ori happy birthday pentru artistul care își serba cei 74 de ani tocmai în ziua concertului, fiecare gest al lui Cohen emana nu doar o uluitoare modestie și recunoștință, ci și o perfectă armonie cu sine și cu tot ce era în jur.

Știu, m-aș acuza eu însămi de patetisme ieftine și de o exaltare specifică fanilor, dar îndrăznesc să vă spun că, în spațiul acela, fie deveneai una cu ce se petrecea pe scenă, fie încetai să exiști. Și cred că pentru prima oară mi s-a deslușit ceea ce până acum mi se părea un paradox în numele de călugăr budhist pe care Cohen l-a purtat câțiva ani – Jikhan – Liniște sau Cel tăcut (nu-s sigură de traducere).

Maniaco-depresivul, individul exceselor alcoolice, al drogurilor și idilelor ba întâmplătoare, ba furtunoase, artistul succesului anevoios și târziu, omul care a sfidat compromisul artistic, bărbatul care „a văzut viitorul” transcende azi, la 74 de ani, nu doar bariere geografice sau culturale, ci barierele fiecăruia dintre cei atinși de muzica și versurile lui. Îl iubesc iremediabil și să fiți siguri că mie îmi cânta I’m your man.

Elegant, discret, modest, charismatic, fabulos, FABULOS, a cântat vreo 25 de piese, printre care și „Tower of song”, la finalul căreia am aflat și misterul vieții. „Acesta e –a spus- doedamdamdam dadoedaaamdam”, îngânând refrenul corului feminin din „Tower of song”, așa că vi l-am spus și eu vouă, în caz că nu ați fost la concert.:)

Și pentru că a spus „vocea mea sună mai bine atunci când o femeie cântă împreuna cu mine, astfel, accentele de tristețe pot fi neutralizate”, nu mai am nimic de adaugat decât... doedamdamdam dadoedaaamdam”.

aaa, ba nu, mai am ceva de adăugat:

„There is a crack, a crack in everything
That’s how the light gets in.””
Anthem – The Future)