V-ați trezit vreodată cu nimic de spus în gură?
Ce gust are la voi?
La mine a fost verde. Toată ziua de ieri. Și cea de azi. Să vă explic.
Am un job, nu știu dacă v-am zis… Nu contează, e o slujbă comodă, îmi permite să trag chiulul ori de câte ori vreau. Repercusiunile sunt doar financiare, sociale și morale, nu mă dă nimeni afară… Adică eu și niște oameni care depind de mine rămânem fără bani, și alți oameni se uită la mine ca la felul paișpe când le spun că n-am făcut ce le-am promis, foarte convingător, că o să fie gata acum o săptămână. Nimic spectaculos. Avantajul e că dacă ai ceva de spus, poți să lași totul baltă și să spui.
Alaltăieri seară, un cuvânt, primit când eram cu toate porțile deschise (de-ale sufletului, înțelegeți voi metafora, sunteți poeți…) a produs un declic neașteptat, pe un comutator pe care nu reușesc să-l identific. Cuvântul era „taci”, și a fost rostit de trei ori, ca în povești. Prima oară am vrut să replic ceva, care avea legătură cu subiectul anterior, mi-a auzit respirația și a spus „taci”, a doua oară voiam să spun că nu mi se poate spune să tac, mi-a ghicit gândul și mi-a repetat „taci”, a treia oară vroiam să-i spun că pot să tac o singură dată, după care nimic nu va mai fi la fel, dar durerea era prea mare pentru remake-uri, și a concluzionat, „taci”. Atunci, într-o fracțiune de secundă (la propriu, metaforele sunt tăcute în seara asta), a trebuit să decid dacă tac sau nu. Am ales să tac. Ce nu știam, este că declanșasem un proces care avea să-mi afecteze cunoașterea de sine. Primele cinci minute după, aveam foarte multe de spus. Am amânat, până ajung acasă, să le pun pe hârtie în liniște. Am ajuns, m-am instalat în colțișorul de fumat, și m-am trezit gol. Găunos. Eunuc. Nu-mi mai aduceam aminte nici măcar motivele evidente pentru care, în acea fracțiune de secundă, tăcerea a părut o idee bună. De fapt, forțându-mi memoria la limită, a părut o decizie eroică. Nu-mi mai aduceam aminte decât senzația puternică, că tăcerea era o decizie irevocabilă.
În fine, mi-am zis, hai să scriem altceva. Am patru texte în lucru, care așteaptă după mine. N-o mai lungesc, blanc. Am încercat toate trucurile de dat la manivelă cu creativitatea. Nimic.
Auto-reflexivitate. Ai chef să citești. Nu. Ai chef de un film. Nu. Easy TV? Nu. Sex? Nu. Ai chef să te îndrăgostești? NU! Violența reacției mi-a dat un indiciu că am de săpat adânc. Ce naiba am făcut cu mine când am zis „bine, tac” ?
Problema e că declicul de alaltăieri seară, mi-a închis zone largi din suflet. Trebuie să fi fost acolo, pentru că mă duc să le caut, dar locul e gol. Shortcut-uri pe desktop, către un hardisk crăpat. Toată zona emoțională e lipsă la apel. Iubirea, dezgustul, furia, revolta. Curiozitate zero. Dau clickuri în mine însumi, și-mi apare, cu litere mari, un mesaj de eroare, care știu, doar intelectual însă, că ar trebui să mă sperie: „NIMIC DE SPUS”. Ar fi trebuit să mă apuce panica, disperarea, dar pare-se că erau și ele în zonele lipsă. Comutatorul e în bucata de suflet dispărută, nu-mi dau seama pe ce am apăsat.
Atunci, aparent ilogic, dar în perfectă armonie cu mine însumi, cel rămas, m-am dus la culcare, și am dormit cu eficiență, cu gândul la treburile de a doua zi. Ieri am reușit să mă scol devreme, și am avut o zi productivă. În care n-am avut nimic de spus. Și nimic de dorit. Seara, mi-am inventariat din nou dorințele. Doream să dorm, ca să fiu mâine apt să recuperez ce n-am putut face în ziua scursă. Fiul meu s-a uitat atent la mine, vroia să îmi spună să mergem împreună la joacă, în parc, după care mi-a zis „pa”, și a plecat cu altcineva în parc, care avea ceva de spus în ceea ce-l privește. Oarecum alarmat, tot intelectual, am inventariat reprezentarea lui în mine: mâncare, haine, educație, confort. Știu sigur că nu era așa, am textele scrise cu gândul la el. Dar cum era? Din interior?... E clar că m-am stricat, și mă îndoiesc teribil că-mi găsesc depanator. Circuitele nu s-au ars, au dispărut pur și simplu. Drept pentru care mă culc din nou, de la ora opt seara, pentru că nu am nimic de făcut, și mâine e o zi grea.
Am dormit până la 11 dimineața, parcă m-aș vindeca după o boală grea. Am atâtea de făcut încât practic țâșnesc pe ușă. O zi mai scurtă, dar mai eficientă decât precedenta. Pentru prima oară, de mult timp, văd câți bani zăceau pe jos, și eu nici nu-i observam. Mă bucur, „Hai că o să fie, bine, ești chiar deștept, Potra, anul ăsta o să fie și un profit frumușel dacă te strădui…” Câteva rutine emoționale îmi spun că asta e o gândire care o disprețuiam profund acum câte zile. De fapt exact acum două zile. Dar acum nici nu mai am miză pentru comparații și înfruntări. Nu începe nici o dezbatere cu mine însumi, nu are cine să se certe. Sunt eu, automatul, versus o amintire vagă, fără referințele care îi dădeau substanță.
Intelectul și memoria par a fi la locul lor. Mă simt a fi mult mai puțin decât acum două zile, dar e o jenă vagă, sunt mulțumit. Astă seară mi-am revăzut cele două zile de eficiență, în care nu am avut nimic de spus, și căutam o reprezentare a lor. Mi s-au părut verzi, de un verde intens, cum numai o metaforă bună, inaccesibilă acum, ar putea reda. Știu sigur că, la mine, verde e culoarea fericirii. Nu sunt obișnuit cu senzația, dar mă simt bine. Mic și protejat, de abilitățile mele.
Am o revelație, tot intelectual. Cred că am descoperit cum e să fii un om obișnuit. E oarecum dificil să definești ce înseamnă „neobișnuit”, când ai ca termen de comparație doar niște amintiri și deducții logice, mă ajută însă mesajul de eroare:
NIMIC DE SPUS