Ana Blandiana sau lirica lucidității înfiorate

- Note de lectură -

Lumea Anei Blandiana este restrânsă la câteva obiecte permutabile la infinit: arbori, păsări, frunze, ramuri, zbor și aripi. Și ochi, mereu ochi, peste tot, ca în pictura lui Þuculescu. Iată un fragment în care regăsim aproape toate componentele ontos-ului poetei: “Cândva arborii aveau ochi,/ Pot să jur,/ Știu sigur/ Că vedeam când eram arbore,/ Îmi amintesc că mă mirau/ Ciudatele aripi ale păsărilor/ Care-mi treceau pe dinainte,/ Dar dacă păsările bănuiau/ Ochii mei,/ Asta nu îmi mai aduc aminte.”
Aceste versuri sunt caracteristice pentru mare parte din metaforarul sau instrumentarul liric al poetei. Această inter-schimbare a rolurilor o găsim în multe din poeziile Anei Blandiana. E un fel de panteism floral/ vegetal /animal la care poeta intră în hora elementelor ființelor. Iată o mostră din această categorie de intropatie sau empatie universală: “Când fiarele dezvelite/ De zborul frunzișului/ Foșnesc și își schimbă culoarea,/ Suntem legați unul de altul/ Și necunoscuți/ Cum numai un ochi/ Este legat de celălalt ochi,/ Cum un ochi îi este necunoscut/ Celuilalt.”
O altă fațetă a universului liric al poetei este constituită dintr-un soi de livresc expresiv al verbului : “Tot ce ating se preface-n cuvinte”
E mărturisită aici și neputința de a se desprinde sau elibera de perdeaua cuvintelor, a intelectualității antropomorfizante:
“Cerul nu pot să-l privesc – se înnorează de vorbe ,/ Merele cum să le mușc împachetate-n culori?/ Dragostea chiar, de-o ating, se modelează-n fraze.”
Poeta resimte verbalizarea ca pe o impurificare a intuirii directe a lumii:
“Vai mie, vai, arborii nu scutură frunze,/ Numai cuvinte cad toamna bătrâne și galbene”
Reflexivitatea pasionată și melancolică se convertește într-o expresivitate de obicei bine temperată si de aici, cuceritoare:
“Pe partea inferioară-a cuvintelor, ca-ntr-un album..../ Nu știu eu oare desparte sau nici nu se poate desparte/ Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum ?”(“Darul”)
Fiorul interogativ e marcat constitutiv de o deferență etică. Poeta își asumă toate cele, e legată de toate. Jocul ei este responsabil și angajant parcă la
nivel ontic: “Dar totul e fluid în jur./Eu caut/ Și-s obosit de moarte și de mers,/Silit să port în mine punctul /De sprijin pentru univers” (“Întoarcere”)
Ceea ce face ca cerebralitatea hipersensibilă să se exprime într-un registru liric original și plin de farmec este uneori ludicul sub forma lui de voioșie candidă și copilărească. Chiar și vizavi de tema morții se preferă jocului joaca. Ca, de pildă, în “Scherzo”:
“Vântul complice m-o prohodi voios/ Într-o glumeață, transparentă reverendă.// Și,amuzată, iarna va râde ningând/ Peste mormântul meu suplu și dac,/ Voi asculta-o și, îngânând-o în gând,/ O să mă legăn în moarrtea mea ca-n-ntr-un hamac.// Din când în când de-a frumusețea o să mă joc,/ Și răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,/ Þărâna neagră o să mi-o trag peste ochi/ Cochet, ca borul unei străvechi pălării.”
Nu e prima dată în poezie când moartea e asemuită unui joc. Printre alții, și Arghezi a făcut asta. Să ne amintim de neasemuita sa “De-a v-ați ascuns…”
Aceeași temă e prilej pentru Ana Blandiana de a se juca cu paradoxalul, contra-sensul, ironia intelectual/metaforică:
“Se face noapte în genunchi,/ Se înserează lângă buze/ Pe orice zare cel puțin o stea/ Și zările zâmbesc lehuze.// Din orice munte cel puțin un șoarec -/ Toți munții lumii au născut cuminți./ O mulțumire generală Peste scrâșnetul meu din dinți.”
Poeta recurge alteori la un jucăuș livresc, tandru, elegant, ușor melancolic, precum in pictura lui Watteau :
“Și veșnic în inexistența mea,/ Eu, sterp, neprihănit, să blestem cald/ Deșertăciunea minunată-a lumii.” (“Din auster și din naivitate”)
În piesele selectate din volumul “Octombrie, Noembrie, Decembrie” (1972) se pot găsi poeme reprezentative pentru lirica erotică a poetei. Rareori însă, în aceste poezii de dragoste Ana Blandiana își îngăduie rareori degustarea cu seninătate hedonistă a clipei de fericire: “Învață să nu te mai bucuri,/ Învață să nu mai ucizi/ Cu zâmbetul și cu mângâierea./ Un singur râs al tău/ Poate doborî păsările de pe crengi,/ Păsările pe care numai o nefericire/ Le-ar mai fi putut ține în viață./ Fiecare bucurie rănește pe cineva.” Dragostea pe care și-o mărturisește sau exprimă este, de regulă, temătoare, neliniștită, problematizată, complicată existențial. Nu se abandonează senzualului. O anume neliniște, un fior al căutării, al temerilor și al îndoielii,ușor ludice, dau farmec și unicitate acestei lirici erotice: Poezii de dragoste mișcate de fiorii unei neliniști expresioniste. Un eros problematizat, dramatizat, complicat existențial/ludic :
“Simt că te apropii întotdeauna/ După zăpăceala mestecenilor/ Care-ncep să se agite/ Și să foșnească-n neștire,/ După felul nesigur/ În care alunecă luna,/ Tu ești atât de înalt și de subțire/ Și ți-e atât de frig.Cu-o mână peste ochi/ Și tremurând desferici/ Păduri fără frunze/ Sate fără biserici…”
E în aceste versuri o muzicalitate nostalgică și o atmosferă amintind vag de lirica argheziană.
Un loc deosebit îmi pare a ocupa în lirica erotică a Anei Blandiana poemul “Cuplu”. Piesa mustește de sângele vieții, beția simțirii ajunge până la durere și chin, la exaltare aproape organică produsă de o inimă vrăjită:
“Oasele noastre s-au unit de mult,/ Sângele duce zvonuri/ De la o inimă la alta./ Cum ești ?/ Dacă ridic brațul/ Și-l întind mult înapoi,/ Îți descopăr clavicula dulce/ Și, urcând, degetele îți ating/ Sfintele buze,/ Apoi brusc se-ntorc și-mi strivesc/ Până la sânge gura.”
Dragostea se poate trăi și ca joc al ficțiunii erotice împletit cu celălalt joc, al morții. Cunoscutul libret al baletului Eros-Thanatos. Nu pot rezista tentației de a cita aproape în întregime acest tulburător poem, intitulat “Dacă ne-am ucide unul pe altul”: E un joc a la Romeo și Julieta.
“Mori,/ Mori, dragul meu,/ Va fi atât de bine,/ Vei rămâne numai cu mine,/ Tu, cel născut din cuvânt,/ Vei cunoaște gust de pământ, Vei simți ce frumoase sunt rădăcinile/ Împletindu-ți prin ele mâinile,/ Cu nențeleasă bucurie/ De-a nu mai fi pentru vecie…/ Și, mângâindu-mă, mi-ai spune: / Mori, draga mea,/ Iubita mea cu frunte de octombrie/ Cuprinsă ca-n icoane/ De nimb rotund de moarte,/ Mori,/ Lasă-ți culorile în flori,/ Pletele lungi cărărilor/ Și ochii luciu mărilor,/ Să știi / De unde să le iei,/ Când vei veni…/ Dac-am muri deodată împreună/ Ucigaș fiecare și victimă,/ Salvator și salvat,/ Privindu-ne fără-ncetare în ochi,/ Mult după ce nu vom vedea…”
În poemele din acest volum dedicat toamnei/iernii, (“Octombrie, Noiembrie, Decembrie”), publicat în 1972 când poeta avea abia 30 de ani, luciditatea irumpe mai rar, când și când, sub forma interogațiilor, a îndoielilor. Găsim chiar și câte o poezie în care dragostea e trăită senin și cu o deplinătate a abandonării aproape bucolică: “Este destul să-ți plimbi în somn/ Pe mine mâna/ Că frunze-mi cresc cântând/ Din trunchi, Este destul să îmi ridic privirea/ Ca să te văd,/ O, liniștită dragoste,/ Aniază suavă/ Ca o boabă de strugure/ Care-și găsește moartea/ În cerul visător al gurii.”
De cele mai multe ori, poeta își refuză asemenea delicii senzorial/afective, fiind (prea)deseori bântuită de întrebări și perplexități:
“Spre care o să mă aplec/ Din talgere – vis mut sau faimă ?”
Sau: “Între tăcere și păcat/ Ce-o să aleg – cirezi sau lotuși ?/ O, drama de—a muri de alb/ Sau moartea de-a învinge totuși....”
Exclamații, uimiri, nedumeriri și interogații în fața vieții. O cazuistică a opțiunilor și a înfruntării destinului:“Poți dacă vrei să nu te naști,/ Dar dacă ești te și îngropi.”
Marea poetă caută limpezimea și puritatea înțelegerii și găsește mereu altceva :
“Vreau tonuri clare,/ Vreau cuvinte clare,/ Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu palma,/ Vreau să-nțeleg ce sunt, ce sunteți,/ Delimitând perfect de râs sudalma.”
Amestecurile/echivocurile îi sunt detestabile. Vrea să curețe lumea de ele:
“Și puritatea în jurul meu o torc.”.
Pentru incapacitatea ei de a accepta ambiguitatea etică-estetică, se învinovățește pe sine:
“Sunt slabă, probabil./Și ochii mi-s slabi./ Nu deosebesc culorile intermediare./ Pentru că se lasă iubită de crabi/ Mi-e scârbă de mare.”
( “Intoleranță”)
Nu caută. Este exasperată de ceea ce găsește. Apoi pare să se resemneze. Încearcă să se ascundă într-o cumințenie străveche, străbună. Fără să reușească. E o poezie care visează limpede, la lumina curată a soarelui, fără beznă și noapte.
Variațiuni la idealul de limpezime le aduce câte o undă de scepticism cu sau fără tentă ludică:
“Durerea nu e contagioasă, durerea/ Singularizează mai atroce decât zidurile,/ Nici o carantină nu izolează atât de perfect/ E banal ce spun – acesta e argumentul.”
Poeta nu se teme de discursivitatea lirică. Strecoară câte un detaliu cotidian încărcat de putere mișcătoare : “Păstrați un moment de tăcere/ Pentru ora spitalelor”/.../.”Duminica între două și patru.”(Ora spitalelor)
Pentru că, mărturisește poeta: “Renunț la milă greu, ca la un viciu” (Eclipsă)
Știe totuși că singură candoarea nu ajunge:
“Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,/ Mi-au prins în țărnă rădăcini genunchii,/ Și-mi trece viața încercând să-mi cresc/ La capetele aripilor unghii.”
Dezvoltă câte un gând iscoditor/întrebător și îl încheie aforistic. Nu-l ascunde în metafore, în penumbre sau umbre/ziduri:
“Să fim copii la nașterea fiilor noștri,/ Oricum ei ar fi atunci mai bătrâni decât noi,/ Ne-ar învăța să vorbim, ne-ar legăna să dormim,/ Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai mici,/ Cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu.”
În lumea vegheată de ochiul Marelui Frate, nu se poate merge până la capăt. Rămâne “Poezia nescrisă de frică”.
Devine ca un credo poetic acest joc de a juca roluri-perechi, cu fața întoarsă empatic spre Celălalt. Așa cum e mare parte din poezia ei. Ca aici, unde reia mitul lui Orfeu și se vede jucând ambele roluri tragice:
“Pot fi Orfeu/.../Sunt și Euridice eu.”
O muncește gândul că versul ei nu are puterea catartică pe care o visează: “Cântând încerc să ies din moarte/ Și moartea totuși nu se curmă”
Nu-și părăsește însă profesiunea de credință. Visează cu stăruință la atotputernicia verbului ei: “Unde-i mândria/ Strict necesară de a crede/ Că orice vorbă-a mea rostită/ Dezlănțuie în cer planete ?
Nu știe și nu poate să cedeze neputinței și renunțării: “Pretind răspuns acestui țipăt/ Un hohot omenesc de plâns.”.
Lirica Anei Blandiana își are una dintre rădăcini într-o temperamentală generozitate. Ea se simte datoare față de toți și de toate:
“Ospătarului îi las restul pe masă,/Celui care îmi face un cadou Îi fac unul mai mare,/ Celui care-mi surâde-i surâd,/ Celui care-mi rânjește-i surâd.” Din prea-plinul ei nu poate să nu dăruie:
“Mă cuprinde-o dorință nebună/ Să fiu recunoscătoare cuiva.”
Ana Blandiana este o poetă vie, teribil de vie. Poate prea vie uneori, ca să n-o doară, și să nu ne copleșească cu rigorismul ei sufletesc și etic și să nu ne tragă după ea :
“Ne regăsim alături încă vii./ Necunoscutul strâns în noi ni-e hrană / Prea multă pentru următoarele vecii.”
“Alunecând de viață mai în jos”
Dăm uneori peste câte un trist impuls ludic. Iat-o pe poetă văzându-se iar în dublu rol ca în cazul Orfeu:
“Sunt ursul eu, spre mulțumirea lumii,/ Și fotograful lângă urs tot eu. / Nu mușc, dar pot să mușc, nu mușc/ Și mă fotografiez mereu.”
În “Dintr-un sat”, visează la o întoarcere imposibilă la moartele drumuri de sat: “Fiecare venim dintr-un sat - Unii direct, alții trecând prin părinți/…/Vreau drumul părinților mei să-l întorc,/ Vreau satul cu sunetul lacrimei mele,/ Poteca din holde știută din somn/ Și reintrarea vorbelor în lucruri.”
Chiar și în lirica de dragoste a acelor ani „obsedanți“ se strecoară fiorii reci ai coșmarului din jur și din ea însăși. Iată versuri semnificative din poezia, intitulată, amar, “De dragoste”: “Nu mă lăsa, așează-mi-te-alături/ Și ține-mi capul strâns să nu tresar/Când somnul bont la care-s condamnată/Se-ascute, răsucindu-se-n coșmar.”
În volumul “A treia taină” din 1969, deși se declară legată și vinovată de toate (“Totul este eu însumi…Mă hăituiește universal cu mii de fețe ale mele Și nu pot să mă apăr decât lovind în mine.”) își mai poate permite să se joace liric fantastic șăgalnic, cu statutul ontologic al Ego-ului. Un zâmbet jucăuș, zglobiu, reflexiv-ironic, înrudit cu ceea ce există și în “Micul Prinț” sau în unele din poemele lui Sorescu ori Nichita Stănescu:
“Fiecare trăim două,trei sau chiar patru vieți deodată,/ Ne naștem,/ Doamne, atât de tineri, încât / Din miile de vieți posibile / Nu ni se poate pretinde/ Să știm alege doar una/…./Contrare, viețile se anulează una pe alta - / Și, nehotărâți încă,, și nematuri, murim.”
În “50 de poeme” din 1970, găsim o piesă excepțională, făcând excepție și în ansamblul creației poetei. Intitulată banal și “neutru”, “Moarte în lumină” este un fel de teodicee cifrată în așa fel încât să înșele ochii prea-veghetori ai cenzorilor atei. Un poem în care se ascunde un amplu discurs psalmic metaforizat, în care poeta își camuflează sufletul într-un “tată” atotputernic și atotprezent, căruia i se adresează imnic și cu ardoarea credinței nelipsite de îndoielile reflexivității: “Singurătatea fără țărm în care/ Te simt din când în când cum vii/…/E păcat,Doamne, că te-nchid în mine/ Ca-ntr-o capcană, ca să te mângâi ?/…/Împotriva ta/ Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor?/ Soarele numai pe tine te-ascultă/ Și-odată cu soarele/ Cresc în jurul meu/ Pădurile de ochi/ Mângâioși, umili și uzi.”
E un poem de referință. De citit, de recitat și de recitit. Ca și întreaga operă lirică a acestei mari poete.
Pe nedrept împinsă - în țara ei - într-un con de umbră, Ana Blandiana cunoaște în lume noi și noi traduceri, semne ale unei recunoașteri largi și a unui viu interes, mereu sporit din an în an. Este explicabil. Într-un timp al erodării valorilor și al relativizării până la pulverizare a criteriilor etice, este reconfortantă și (re)dătătoare de speranță orice nouă lectură a acestei lirici exemplare a dăruirii pasionate și a neliniștii interogative.