De când ne naștem pe pământ,
Am învățat că nu e greu,
Să spunem tare sau în gând,
“Inger, îngerașul meu“

Ei ne transmit fără să știm,
Din bunatatea lor cerească,
Și ne învață să iubim,
În viața asta pământească.

Când suntem mici noi îi rugăm,
Să ne ajute mari să fim,
Si-n slăbiciune de cădem,
Puternici să ne regăsim.

Să ne ferească de nevoi,
Cu aripa, ocrotitoare,
Mereu să fie el cu noi,
Să nu ajungem la strânsoare.

Din când în când fără să vrem,
În rătăcirea cea lumească,
Când el nu e, unii cădem,
Cerând să ne călauzească.

Menirea lor devine grea,
Să ne salveze din pieire,
Când sufletul e-n grija sa,
Iar trupul nu-i mai dă de știre.

Tânăr fiind am rătăcit,
Pe căi de unii ne știute,
Insă cu bine-am revenit,
Rugându-l ca să mă ajute.

A fost și blând și ierător,
Atuncea când l-am regasit,
Și mi-a sarit în ajutor,
Când m-a văzut un rătăcit.

Cu drag m-a învățat, chiar el,
Să fiu un înger pe pământ,
Sa nu ezit să fiu la fel,
Și-am încheiat și-un legământ.

De cate ori am să-ntâlnesc,
Un om cu suflet zbuciumat,
Nimic să nu precupețesc,
De văd că sunt de el chemat.

Si chiar de aripi încă n-am,
Să fiu la fel de iubitor,
Căci sufletul oricarui om,
E-un diamant strălucitor.