agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-07 | |
Ce lung timp de când amintirea unui stilou nu mi-a mai trecut printre degete. Ce subtilă eleganță are amintirea aceasta cu peniță și cerneală. Sângele gândului meu albastru, litere-vene ale ființei timpului prezent. Toate cresc, se despart, compun un țesut al unei trăiri. Copilărie, adolescență revărsate în tărâmul cernelei, un moment de tihnă în amintire. În jur câmpii de pete albe, celulozice, cândva pătate de scris, acum adâncite de o peniță dură, metalică – pasională mângâiere a trecerii. Și brusc gândul îmi fuge către capilarele penei prin care litere și picătura de sânge curgeau vizibil, pecetluind jurăminte votive în timpuri părăsite acum. Apoi eleganța unui adagio într-un sentiment, uvertură. Aproape că îmi doresc această eleganță…
Primele litere scrise în clasa întâi, cu o anxietate teribilă într-un spațiu nefamiliar (săvârșirea unui păcat, o întinare, ceva asemenea), îndepărtate de gestul ludic, pictural. Și atâtea culori ale cernelei în penelurile copilăriei. Totuși cerneala rămâne sângele ce leagă, de îl simt și acum cum trece prin litere și mi-e drag, dând trup trecutului – vântul ridică volbura de frunze creând spațiu, timp și sens, într-un cer poate prea jos situat la nivelul ochilor, inimilor-gând, palmelor ce trec printre amintiri fine - un conduraș sau brândușă, sau violente precum voluptatea unui trandafir, dar trec atât de pasional încât nici nu mai simt de-s ale lor, ale altora. Și totuși praful lor rămâne adesea cea mai superficială reflectare a nepăsării și a vicierii sufletelor noastre, ca o pagină în care se afundă urmele trecerii fiecărei identități, unicități, șterse prea curând de rotocoale de vânt pentru a face loc tumultului ce urmează. Păstrător al unicității rămâne astfel cel ce animă. Dragostea unei melancolii trecute, sentimentul unei urme impregnate în timp. Stiloul deschis și închis cu fermitatea unui sunet sec, decisiv în privința unui destin reiterativ prin trăiri, amintirea fiind un șarpe, melancolia așteptând la rădăcina mușcăturii sale. Câtă aviditate a foii de-a absorbi cerneala ca pe o apă necesară lutului fibrelor sale, nesecata dorință de viață a vegetalului uscat, o fărâmă din ceea ce existentul manifesta fluid, cândva în tulpini înălțate în foșnetul lor către soare. O senzație a ultimei clipe de viață a fibrei, lăsând pigmentul ca pe un reziduu inutil la suprafață’i și sorbind elementul esenței – apa – prin întrețesătura corporalității vegetalului însetat de fluid, de curgerea unui scris oarecare. Așa cum mă îndrăgostesc de adulmecarea pâinii, regăsind în ea freamătul grâului și taina maturării sale sub soare, tăcerea unei după-amiezi în care căldura îți dă senzația de fluid, dar și frământarea mâinii cu gândurile sale simple, uneori meditativ adâncite, și atenția încordată către focul uscând fibrele sale, fibrele iubirii în care flămând instinctiv înfig colții, rămășițe ale animalicului din mine. Pâinea este o altfel de scriere. Dar toate sunt astfel. Mă hrănesc cu iubire și îmi simt amestecat trupul meu de reîntregire cu Dumnezeu de scrisul sufletului tuturor (lucruri, făpturi). Bucuria și iubirea faptului că voi fi amintire divină, în ciuda perimării oricărei urme a efemerului meu. Și înfig stiloul în carnea foii, dansez și mă bucur, incomparabil, departe de cele ce scriu, vrăjit, absorbit de ceea ce simt. Da - plăcerea unei tăceri ce se imprimă spre sine, asemeni iubesc. Astfel punctul devine mai important decât scrisul, imponderabil într-o gândire ce se dăruie fărmării, uitării. Binecuvântată uitare, primenire de suflete. Scrâșnitul fibrelor pâinii ce trosnesc și se rup sub voința palmelor mele. Pe când Voința Domnului le-a crescut, le-a măcinat, frământat cu apa din sine, le-a copt în pereți fini, limitare-încătușare a mici bule de aer, de gând, smulgându-le aburi îmbătători din frăgezirea interioară. Mănânc. Carnea iubitei… Cufundarea în liniștea smocurilor de raze ce mă caută pline de foșnet în adierea de necuprins a lanului, adulmecându-mă. Firul de grâu din preajma ochiului devine stâlp pentru o gâză ce se înălță cât mai departe cu polenul lipit de ea. Neînfrânata inocență a unei prezențe la fel cu a mea, nesătulă de spațiu, de-a fi. Nefiresc mușc din nou pâinea ce am frânt-o. Și toate devin sfărmata margine a unei clipe, ruptă de inocența ce răsfață încă lanul de grâu. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate