M-am născut în Vale.
Printre lucrurile care mi-au desenat începutul de viață s-au numărat munții care se înălțau din spatele grădinii, Jiul care ducea în apele sale o parte din negrul cărbunelui, școala cu oglinda mare, din hol, deasupra căreia tronau cuvintele: „Elev, controlează-ți ținuta!” și... înmormântările. Dureroasele înmormântări de... părți din trupuri de mineri.

Despre mineriade și despre cei care sunt vinovați de producerea lor voi lăsa istoria să vorbească. Nu-mi rămâne decât să sper că o va face corect.

Eu știu doar ceea ce am văzut.
Acolo, în Vale, soarele răsărea și apunea altfel. O geografie a locului pe care o pot înțelege doar cei care știu că „noroc bun!” înseamnă speranță pentru încă un petec de viață. Ziua se împărțea în „șuturi” îmbrăcate în șube gri și târâte în cizme grele, de cauciuc. Pentru cei care ieșeau din șut începea o nouă zi. Pentru cei care intrau cerul se însera, înnegrindu-se.
De altfel, în Vale, totul se înnegrea...
Și oamenii de zăpadă făcuți de noi, copiii.
Și oamenii adevărați întorși din burta pământului.
Îi deosebeam după suflete.

Copiii de mineri erau altfel decât noi, ceilalți copii.
Aveau, de multe ori, ceva în plus: o bicicletă, o săniuță, o ciocolată. Și, de cele mai multe ori, ceva în minus: un tată, un frate, un unchi. Iar sărutul părintesc pe care-l purtau pe tâmple era mai fierbinte... pentru că putea fi, oricând, ultimul.
Îmi voi aminti mereu de șotroanele din mijlocul străzii, întrerupte de câte un cortegiu funerar. Și dacă trupul acela pământiu din sicriu era întreg, se chema că aveam de-a face cu o înmormântare... fericită.
Mulți mineri rămâneau doar simple nume pe o listă lungă și tristă. Familiile lor aprindeau candele la capul sicrielor goale sau în care odihnea doar o parte din trupul celui drag...

Vorbesc la trecut despre Vale așa cum vorbesc despre copilăria mea.
Am plecat demult de acolo. Uneori mai trec munții și mă întorc în această Vale a Plângerii. Și inima mi se strânge când mă întâmpină același negru așternut peste case, peste pomi, peste străzi... ca o moarte... O moarte care, din când în când, își întinde mâna să mai apuce încă o viață...
Îi este atât de ușor să o facă!

*
Nu știu dacă am voie să las un URL aici. O fac, menționând că e vorba de „Imnul minerilor” cântat de Tatiana Stepa, o prietenă din copilărie. Am împărțit cu ea și potecile munților, și tăcerea pietrelor de pe malul Jiului, și șotroanele întrerupte de prea multe cortegii funerare. Tatiana este ea însăși o fiică a minei.

http://www.trilulilu.ro/leo007/64e312990af15b