agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-24 | | Nea Vasile....pentru fiecare cuvânt spus, avea două vorbe de duh. În fiecare dimineață era prezent la ușa prăvăliei. Se așeza ca un cerber în fața ei si privea cu reticența pe oricine ar fi intrat, cu suspiciune dospită și arțag latent, de parcă ar fi spus; locul asta e al meu, atenția și răbdarea ei mi se cuvin numai mie . L-am văzut după vreo 10 ani, adus de umeri. Am ezitat dacă să mă opresc, să vorbesc cu el. N-am făcut-o . Mi-am găsit o scuză: mă grăbeam și, recunosc, mi-era teamă că nu voi scăpa ușor de poveștile lui. Credeam că am lucruri mai importante de făcut. - Bună dimineața! Ce face fata noastră? - salutul invariabil al lui nea Vasile, vreme de mai bine de-un an. - Veselă și pregătită de muncă, îi răspundeam aproape la fel de invariabil. Parola noastră și răspunsul la parolă. Ca doi conspiratori care se recunosc doar după anume cuvinte, de ei doar știute. - Ai o țigară în plus? Că zbirul ( zbirul era soția, o turcoaică aprigă și tare gospodină, care, treptat, m-a preluat dăruindu-mă aproape zilnic cu câte o bunătate - dacă nu era cafeaua turcească, era baclavaua înecată în miere sau șuberecul fierbinte) mi-a făcut iar porție. Mi-a găsit și sticla de tuică ascunsă după televizor. Are nas femeia, nas bun. Nicio ascunzătoare nu e bună. Da' merg la colț să iau una mică. După o vârstă simți frigul în oase și e obligatoriu să te îmbraci cu ceva pe dinăuntru. “Azi m-am îmbracat cu maieul pe interior” - spunea. Așa știam cât a băut. Dupa haina îmbrăcată pe dos. Altădată era cămașă de corp sau pulover. Pe nea Curcan îl accepta cu măsurată îngăduință. Știa că răbdarea nu-i e pusă la încercare. “ Bună ziua, domnișorică ! Am trecut să vă salut și să vă transmit sărutări de la soție.” Intelectual trecut de 70 ani, nea Curcan. Cu reminiscențe ale vremurilor apuse – credea el. Încremenit în nostalgii inutile- credeam eu. “Am renunțat la tutun, îmi îngreunează zilele” zicea aproape de fiecare dată, ducându-și batista la gură. “E 1 martie iar soția a insistat să vă aduc un mărțișor. Eu i-am zis că tineretul din ziua de azi, nu mai pune preț pe așa ceva, dar ea, nu și nu. E făcut de ea.Încercăm să păstrăm tradiții. Feciorii mei râd și spun că mirosim a vechi.” – așa îmi spunea. Și zâmbea încurcat. Stânjenit. Ca un licean rușinat. Un licean din alte vremuri. Acelea pe care el le socotește reminiscențe și eu nostalgii inutile. Următorul an n-am mai primit mărțișor. Pe nea Curcan nu l-a ajutat renunțarea la tutun. Nea Vasile spunea întotdeauna despre el, cu o oarecare undă de invidie: "Un bou cu aer de filosof. Cui îi trebuiesc astfel de discuții și la ce ajută? Îți încarcă mintea și nu face decât să-ți adâncească ridurile dintre ochi. Glume ! Alea înfrumusețeaza chipul și-ți dau poftă de viață.” " La 18 ani am fugit de acasă, îmi spune. Când m-a prins tata, mi-a altoit câteva curele pe spate și m-a tuns zero. Am suferit mult, eu, care eram învățat să alerge fetele dupa mine, acum fugeau toate de parcă eram ciumat. Dar mi-am găsit perechea. M-a fericit cu trei flăcăi deștepți și mândri, să-mi trăiască, săru'mâna. Noroc cu ei, că așa mai scap și eu la un păhărel, altfel nevasta îmi zice că mă face preș, la ușă. Da' ce eu sunt câine să-i păzesc proprietatea? Și unde mai pui că sărbătorim dublu decât ceilalți, obiceiurile ei cu obiceiurile noastre ....eh....de-abia am timp să-mi mai trag răsuflarea. " Întotdeauna avea câte o ironie pentru fiecare. Subțire, socotea el. Mușcătoare, socoteau aceia. Trebuia doar s-o simți și să-i răspunzi pe măsură. Dacă o nimereai, erai așezat la loc de frunte și catalog : "Bă, ăsta nu e chiar așa de prost. Mulțumit de răspuns.". Niciodată nu era cu răutate. Înțepăturile lui nu erau lichidări de polițe. Doar pretexte de intrare în vorbă. Si nădufuri molcome. Și felul lui de a-ți da de știre că te știe. Nea Fănică, nea Curcan... chipuri. Glasuri. De care îmi amintesc, acum, pe fugă. Iute aducere aminte. Un gest. O vorbă. Un surâs. O grimasă. Ori un geamăt surd, semn al unei dureri ascunse. Disparate și estompate. Așa cum mi-au rămas. Așa cum ne rămân tuturor, grăbiți fiind să respirăm, să trăim, nu mai avem vreme să ne rânduim și amintirile, așa cum s-ar cuveni, pentru mai târziu. Și ne trezim, fără să ne dăm seama, că pierdem câte una. Ori că, atunci când le cercetam, din povestea întreagă doar un surâs a mai rămas, ori o vorbă ruptă din întreg. Și întelegem că nu ceva din ei am pierdut, ci ceva din noi. Aș îndrăzni să-l contrazic pe acela care a spus: " ochii care nu se văd, se uită". Amintirile nu se șterg, ele doar sunt bine ascunse și, uneori, trebuie doar să-ți faci timp să le așezi cum trebuie pe fiecare în raftul cuvenit. Pentru a le putea găsi mai târziu, la ceas de dor și singuratate. Pentru că, așa se întâmplă, nu mă întrebați de ce: uneori ne amintim de oameni buni, dar străini. Și ne e dor de ei. Și, dor fiindu-ne de ei, dor ne încearcă de ceva ce era al nostru și nu mai e. Tinerețea. Nu a lor. A noastră. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate